Trăim vremuri grele…

… 2020 chiar este un an ciudat. Și, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu este vina lui 2020. Societatea se confruntă cu mult prea multe „lovituri”.

Trăim vremuri în care vrem să fim împreună, și cu toate acestea ne îndepărtăm. Vremuri în care ajungi să te cerți cu părinții și bunicii numai pentru că te-ai întâlnit cu prietenii. Am crezut initial că Pandemia – fie ea reală sau nu – ne va aduce mai aproape unii de alții. Cel puțin din punct de vedere emoțional. Am crezut că vom trăi aceeași tragedie despre care vom putea povesti cândva cu lacrimi de bucurie în ochi. Realitatea, însă, este că ea ne omoară bătrânii. Și nu neapărat din vreo cauză explicabilă prin micro-biologie. Ci de stres.

Trăim vremuri paradoxale

Ne mirăm de ce principala boală care face ravagii este… depresia. Pe vremuri atacurile de panică erau explicate printr-o „posedare”. Și, dacă e să o traducem în termeni moderni, pe undeva cam așa este. Avem atât de multe „duhuri rele” care ne bântuie gândurile încât nici nu mai știm ce să gândim, ca nu cumva să „rănim pe cineva”. Și în cele din urmă singurele persoane pe care alegem să le rănim suntem noi înșine.

Educație. Ce educație?

De curând citeam că se militează pentru interzicerea orelor de educație sexuală în școli, pe motiv că sunt prea agresive și că instigă la pornografie. Apoi… azi… văd că se vrea introducerea educației LGBT în școli.

Sunt părinte. Mai am puțin și va trebui să îmi duc copilul la școală. Mă întreb câți din cei care vor aceste lucruri sunt cu adevărat părinți.

Susțin egalitatea de orice fel. Susțin libertatea. Susțin orice valoare democratică menită să asigure liniștea în stat. Dar am obosit. Am obosit ca naiba. Am renunțat la abonamentul de televiziune pentru a nu mai fi intoxicată cu tâmpeniile din presă. Acum am ajuns să mă întreb dacă trebuie să renunț și la internet pentru a putea trăi o viață „normală”.

Urmează să se rescrie „normalitatea”

M-am născut înaintea Erei Tehnologice. Pentru mine o viață normală este simplă, pură și plină de iubire. Cele mai scumpe amintiri din copilăria mea nu aveau în prim plan nici sexul, nici discriminarea și nici vreo nebunie extravagantă. Cele mai scumpe amintiri ale mele privesc serile în care mă uitau sfinții pe afară și plângeam în fața ușii să pot intra în casă, deși era trecut de ora 9. Nu aveam educație sexuală în școli, dar aveam bun simț. Mult. Și atunci, ca în orice vremuri, existau agresori și agresați. Și orice am face, aceste două roluri vor exista. Ele fac parte dintr-un fel de „lanț trofic”.

Cu cât lucrurile se schimbă mai mult… cu atât ele rămân la fel!

Asta spune o vorbă veche. Și așa este. Nimic nu s-a schimbat cu adevărat în ultimii 2.000 de ani. Decât forma animalului care își spune „om”. Nu aș putea spune că e mai bun sau mai rău. Oamenii buni vor rămâne buni, în timp ce oamenii răi vor rămâne la fel. Și dacă unii trec de partea celalaltă… conversia va fi mereu egală.

Punct.

Un comentariu la „Trăim vremuri grele…

  1. Într-adevăr trăim niște vremuri foarte dificile, tulburi. Uneori mă gândesc dacă nu cumva e un vis totul, dar știu că doar mă amăgesc așa. Te îmbrățișez, draga mea, 🤗 sunt aici pentru tine!

Lasă un răspuns