Cumpăna României – Călin Georgescu: aproape recenzie la aproape proiect de țară
De câteva zile aștept cu bucurie să scriu acest articol… dar de fiecare dată când mă gândesc cu adevărat să o fac, mă trec fiori, pentru că nu știu exact cui mă adresez. Am început, acum câteva zile, de pe un ton ușor agresiv, adresându-mă unui electorat (punct). Apoi am ajuns să mă adresez autorului… pentru ca în final, în forma aceasta, să mă adresez oricui are sufletul deschis să audă.
Așa am ajuns să scriu acest articol pentru tine. Pe principiul că nu ești aici din întâmplare.
Context – cum am ajuns aici
Noaptea de duminică spre luni a fost infernală pentru mine și alte câteva milioane de români. Cei de vârsta mea (tineri, dar nu foarte, foarte tineri) au avut cu siguranță războaie interioare crunte. Eu, una, recunosc că am intrat într-o stare defensivă extrem de naturală. Sunt un conservator. Deși mi-a plăcut mereu să mă consider liberală, realitatea este că doctrina mea politică este una destul de conservatoare. Nu sunt fan schimbări bruște și mi-e frică de dezechilibru. De aici și reacțiile emoționale imediate.
Totuși, este un lucru pe care cei 30+ ani de experiență în viețuirea pe această Planetă m-au învățat: și dacă deschid gura și spun o prostie, ulterior tot caut să îmi formez propria mea părere.
Asta așa… ca un disclaimer.
Mergând mai departe… ce s-a întâmplat în turul I al alegerilor prezidențiale a fost … cel puțin interesant. Poporul s-a divizat foarte clar în mai multe clustere, extrem de reprezentative pentru țara noastră: au fost cei îndoctrinați și cu afiliație politică, pe de-o parte, care au votat partide… dar pe lângă aceștia (care de obicei sunt nelipsiți de la vot), au mai ieșit alții noi, împărțiți în două categorii complet opuse: aș zice tinerii de vârsta mea, care încă mai speră că poate nu o să pice țara asta chiar în ultimul hal în cap (dintre care unii chiar fani ai USR și/sau ai ideii de femeie președinte) și cei care pur și simplu s-au săturat… și vor să vadă o schimbare.
Votul este o chestiune intimă, a fiecăruia. Și este un drept.
Mark Twain spunea: Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.
Ei bine, de data aceasta cred că am fost și noi șocați de ce s-a întâmplat.
Nu vreau să fac politică pentru că NU mă pricep la asta
Nu voi vorbi despre niciunul din candidați, că nu acesta îmi este scopul. Nici despre campaniile electorale, că acestea deja sunt știri învechite. Ce voi preciza, totuși, este că nu am TikTok, nu am cablu și singura mea sursă de informare a fost canalul de Youtube al Recorder. Am făcut noapte albă înainte de alegeri… și m-am dus la urnă habarnistă, crezând că îngrășarea votului în Ajun o să funcționeze ca la un examen care nu prea contează (nu auzisem de Călin Georgescu până nu s-au afișat rezultatele). Dar am greșit.
Nu mă pricep deloc la Politică.
Am citit săptămâna aceasta mai multe despre puterile statului și ce reprezintă fiecare, decât am făcut-o vreodată.
De ce?
Pentru că m-am trezit. În șocuri electrice și cam târziu… dar m-am trezit.
Oricum, după ce am citit, m-am și liniștit puțin (dacă dându-ți seama că Parlamentul – unde chiar nu poți alege oameni cât alegi culori – are mai mare valoare decât Șeful Statului). Dar totodată m-am tulburat mai tare… pentru că urmează Parlamentarele… și absolut nimic de pe liste nu îmi place. În plus, trebuie ca Parlamentul și Șeful Statului să se alinieze… ori dacă eu aleg un Parlament potrivit pentru un candidat… și iese celălalt… ce Dumnezeu se întâmplă? Mi s-ar fi părut normal să am mai întâi turul II… să văd o propunere de Guvern… să știu o treabă, și apoi să aleg un Parlament care să fie compatibil cu Executivul.
Zic și eu. Poate aberez. Repet, știu mai puțină politică decât aș fi crezut, dar nu îmi e rușine să recunosc… și să mă documentez.
De ce am citit „Cumpăna României” – Proiectul de țară al lui Călin Georgescu
Oricum, revenind la motivul pentru care am început acest articol: am citit „Cumpăna României” – Proiectul de țară al candidatului Călin Georgescu. Am făcut asta în timp ce am urmărit și reportaje, vloguri… cu alte cuvinte am căutat să îl surprind pe acest candidat din toate unghiurile, pentru a-mi putea face o idee.
Nu îmi place să judec oamenii fără să le văd cu adevărat culoarea. Și pentru asta e nevoie de mai mult decât o primă impresie, niște cuvinte scoase din context și niște atacuri la persoană.
De ce l-am studiat pe acest candidat?
Simplu. Pentru că pe doamna Lasconi am analizat-o înainte de turul I. Pentru mine a reprezentat (USR-ul, nu dumneaei în mod particular) răul cel mai mic. Nu pot spune că rezonez personal cu ei. Nu împărtășim neapărat aceleași valori sau credințe… dar cum l-am votat pe Iohannis de două ori la rând numai pentru că mi-era frică de PSD… cam la fel pot spune că am fost convinsă și de această dată că măcar nu ajungem să fim furați și scoși în rușinea goală din țară fix de cei care ar trebui să ne apere.
Oricum, revenind… Elena Lasconi era clar candidatul meu pentru turul II.
Așa că înainte să îi dau cu tot avântul votul meu, am făcut ceva ce consider că ar trebui să facă tot cetățeanul: am început să mă informez. Nu din presă sau de pe Facebook… ci direct de la sursă.
Așa am realizat că noi, ca oameni, în general în viață avem 3 opțiuni: să știm exact ce valori și credințe avem, să le susținem și să murim cu ele de gât, să fim pacifiști și să mergem cu restul că oricum credințele noastre sunt intime și nu ni le poate lua nimeni, dar nici nu ne gândim să le proiectăm (sau să le băgăm pe gât celorlalți) sau să nu ne pese. Punct. Probabil pentru că nu avem nici valori, nici credințe atât de conștiente sau de colective.
Cei mai mulți dintre noi suntem din categoriile 2 și 3… și așa ajungem o majoritate care dă apă la moară unei minorități agresive sau poate doar mult prea vocală, pentru că nu vrem să fim agresați. Mergem pasivi cu frica noastră de conflict înainte, că oricum suntem bătuți de experiența lor.
Ce s-a întâmplat la aceste alegeri este că unii oameni din 2 și 3 s-au săturat și au răbufnit. Pe principiul de ia mai lăsați-mă în pace cu hoții voștri, că până la urmă mie îmi e rău oricum ar fi. Dacă e și cea mai mică șansă să îmi fie bine, apăi să fie. Dacă nu, măcar mi-am făcut-o cu mâna mea. Îmi place să cred că asta s-a întâmplat.
Acum… ce a înțeles electoratul votant al domnului Călin Georgescu… habar nu am.
Ce am înțeles noi restul? Aberații, cu siguranță. De aici și toată agresivitatea.
Oamenii care sunt mult prea vocali și care au opinii radicaliste, într-o societate atât de liberală, vor fi mereu atacați.
Despre Cumpăna României…
Mă uitam ieri (când eram la jumătatea cărții) pe Facebook, unde pe pagina marelui Mihai Șora, apăreau citate din Cumpăna României. Și chiar eram curioasă să văd în ce direcție se îndreaptă. Vorbim despre un om care a trăit și în generația lui Vulcănescu, a prins și Mișcarea Legionară, și Nașterea și Apusul comunismului românsc… și a fost și suficient de liber(al) încât să se căsătorească la aproape un secol de viață. Însă ce am văzut acolo nu mi s-a părut că îi face cinste. Apoi mi-am amintit că am citit în presă anul trecut că s-a stins din viață. Așa că am ignorat și mi-am văzut de drum. Ce am înțeles totuși, din această postare este că fiecare din noi vede fix ceea ce vrea să vadă în orice. Sau ceea ce este pregătit să vadă.
Fiecare din noi are experiențe de viață diferite și modul în care decriptăm o informație este normal să fie subiectiv și personal.
În fine, asta e mai puțin important. Zic doar.
Să revin la Cumpăna României…
Am citit această carte în aproximativ 2 seri (+/- câte o pauză de masă). O lectură ușoară. Mă așteptam, sincer, să găsesc similitudini cu „Mein Kampf” sau cu „Manifestul Partidului Comunist”. Oricum, o filosofie politică fascistă… pentru că așa mi-a fost prezentat autorul prin Social Media.
Ce am găsit, însă? O amintire.
M-am întors în timp, la cei 3 ani pe care i-am trăit între oameni frumoși ai unui alt secol, rătăciți din întâmplare și fără vina lor într-o Românie mult prea aspră și barbară pentru sufletele lor idealiste. Am ajuns să proiectez și să simt compasiune și durere față de viziunea acestui om… pentru că îmi dau seama că e complet neînțeles – exact așa cum au fost toți acei oameni pe care i-am întâlnit și eu în ceea ce numesc viața mea anterioară.
Întreaga teză reprezintă o reiterare a valorilor Generației ’27, influențată semnificativ de profesorul Nae Ionescu. De unde știu asta? Am avut ocazia să aud aceste discursuri de mult prea multe ori, încât să mă familiarizez suficient până și cu ticurile verbale și nonverbale. Aceasta a fost o generație de „tineri furioși” – după cum îi numea Constantin Noica – în căutarea unui sens profund al existenței, în raport cu propria identitate și modernitate interbelică. Era comun pentru ei să elogieze satul și tăranul român, considerându-le esența identității și spiritualității naționale – ceea ce regăsesc aproape în fiecare pagină a lucrării în discuție.
Așa că da, discursul are accente romantice sau ideologice.
Prima parte nu m-a impresionat prea tare. O lungă introducere, o poveste generică… ceva date pe care nu am stat să le validez. Faptul că această carte este scrisă acum 10 ani, iar eu am găsit în librării a doua ediție – din 2016 – m-a făcut să accept că pot fi anumite informații care nu mai sunt de actualitate.
Cu toate acestea, aș avea câteva neclarități:
- La pagina 49 se face o comparație cu statul Ecuador care la începutul anilor 2000 a rupt legătura cu FMI – fapt ce a adus prosperitate. Totuși, sunt curioasă dacă autorul ar susține în continuare această inițiativă, urmărind ce s-a întâmplat mai târziu: au avut prosperitate la început, după care au urmat datorii chiar mai periculoase, cu dobânzi mai mari, pentru ca în 2023 să se împrumute iar la FMI. Înțeleg faptul că fiecare nouă conducere poate sau nu avea capacitatea de a păstra un echilibru stabilit de predecesor… dar istoria ne-a aratat (din păcate) că nu prea urmează bine după bine. Ci dimpotrivă. Iar o astfel de schimbare radicală de politică nu poate avea efecte benefice imediate… ci abia după o perioadă de acomodare, de maturitate. Nu știu cât de pregătit mental este poporul român pentru asta. Revoltele din Cluj, Iași și de pe unde or mai fi dovedesc deja asta. Pe oameni îi sperie schimbarea.
- Autorul spune că „În România cetățeanul român este stăpânit prin frică și prin foame”. Nu îmi place deloc această afirmație… din orice unghi aș vrea să o privesc. Știu că aceasta a fost realitatea părinților noștri, care au trăit vremuri austere în comunism. Și realitatea dumnealui – care are vârsta părinților mei. Dar nu cred că mai este realitatea generației mele. Dimpotrivă. Simt cumva că frica noastră reală este ca acest potențial președinte să nu își doreacă să ne stăpânească pe noi în felul acesta.
Mărturii de credință
M-am născut cu credință în Hristos, trăiesc cu credință în El și nu mi-e frică. Eu, cetățean onest, aliniat cu spiritul credinței autorului, pot înțelege foarte bine ce declară (cel puțin). Aș vrea să văd țara protejată, pentru că o iubesc. Bună, rea… aici m-am născut și aici am ales să rămân. Dar pot să o iubesc și respectând dorința oamenilor care trăiesc în ea.
Nu toți simt ca noi.
Credința se poată în suflete… pentru că neamul nostru a dat deja destui martiri. Închisorile comuniste au dat sfinți. În 1940 s-a scris istorie… și constat chiar din debutul cărții declarația domnului Georgescu de a vrea să intre în istorie. Întrebarea mea este: Cum? Pentru ce își dorește să fie amintit? Corneliu Zelea Codreanu a rămas un erou doar în ochii acelor foarte puțini bătrâni despre care cred că în ziua de astăzi s-au stins până la ultimul. Și poate mai sunt 2-3 nepoți apropiați de vârsta dumnealui care poartă cu nostalgie educația legionară primită. În rest, pentru popor, a fost un criminal. Și în istorie rămâne la fel. Orice monedă are, indubitabil, două fețe… și fiecare tinde să rămână blocat în paradigma sa. Militând astfel, șansele de a deveni un erou al celor mulți (*precum declară), sunt mici. De ce? Pentru că în globalismul neoliberal actual nu poate fi interpretat decât ca un extremist care vrea să fure libertatea cetățenilor, întorcându-i la origini.
Idei și idealuri
Pe alocuri, dacă vrei să fii cârcotaș, mai găsești și idei preluate din filosofia marxistă – abordarea ideii de exploatare a omului de către om, transformată poetic în manipulare. Dar, cred că e până la urmă și inevitabil acest lucru. Un om nu poate fi în totalitate bun sau rău. Doar pentru că filosofia lui a fost greșit aplicată, nu înseamnă că a fost, eminamente, greșită.
Minunat spus: „Cel mai important lucru este responsabilitatea individuală și responsabilitatea noastră, a tuturor”. Și în discursuri am văzut această idee NLP-istă de schimbare a sinelui, susținută de întoarcerea în interior. Și așa este. Sunt total de acord cu faptul că schimbarea vine din interior… și tot astfel consider că binele făcut cu forța se cheamă abuz. Poporul român este departe de a fi unul cu o mentalitate sănătoasă. Deși pământul e fertil, femeile sunt frumoase și vinul e bun… soarta românilor nu a fost mereu cea mai bună. Am fost obișnuiți să trăim cu sindromul Stokholm. Așa că fără o schimbare a indivizilor, o astfel de personalitate nu poate fi văzută decât ca un tiran. Campania făcută online a fost o bună materializare a puterii gândului, dar toată acea manipulare, toată acea popularitate… va fi periculoasă în momentul în care tocmai acei influenceri vor realiza că riscă își piardă libertatea de a fi cine își doresc să fie, numai pentru a se transforma în oameni Drepți, care servesc Adevărul și se hrănesc cu energia vie cultivată în spatele casei.
Scoatem declarații din context? Sau le dăm crezare?
La pagina 63 am regăsit această afirmație: „Apoi ar trebui oprite avorturile și scoasă în afara legii manifestarea publică a homosexualității și orice propagandă în favoarea ei. Sunt condiții nenegociabile (…)” – înțeleg de unde vine. Această afirmație nu este o lege, ci o părere cât se poate de creștină, pe care mai mult sau mai puțin asumat o gândesc mulți credincioși. Îți trebuie foarte mult curaj, ca lider politic, să faci o asemenea declarație… pentru că tu îi reprezinți pe toți. Nu doar pe unii. Și e cumplit de greu să faci asta. Rămâne întrebarea – ce facem cu toți românii care nu își doresc acest lucru? Ce facem cu părerile lor? Pentru că această afirmație poate fi împărțită în trei:
1. ar trebui oprite avorturile – deși mă rog la Dumnezeu să nu fie niciodată nevoie să fac asta (nu aș vedea situația, dar niciodată să nu spui niciodată), înțeleg că sunt multe situații în care acest lucru vine ca o necesitate, mai curând decât un moft. Sunt creștin ortodox și cred că totul se întâmplă cu voia lui Dumnezeu… dar cred totodată că acest act medical este uneori o alegere pe care doar femeia în cauză are dreptul să o facă. Decât să abandoneze sau să omoare acel copil după naștere… poate e mai bine să aibă dreptul să o facă în pântec. Mă doare sufletul și să spun asta… dar nu este locul meu să mă pronunț… pentru că nu îmi încalcă mie absolut niciun fel de nimic.
2. scoasă în afara legii manifestarea publică a homosexualității și orice propagandă în favoarea ei – îmi place această formulare: de ce? pentru că aici îmi este încălcată mie o libertate – nu sunt de acord cu niciun fel de manifestare publică a sexualității. Nu îmi plac tinerii care aproape că fac sex în metrou, cu noi toți ca martori… și nu îmi place ideea de a fi (eu sau copiii mei) expusă la asta. Hetero sau homo, răspunsul este tot nu. Nu am o problemă cu homosexualii, cu sodomiștii… și cu nimeni. Fiecare să facă exact ce vrea în intimitatea sa. Cu cât știu mai puține, cu atât sunt mai fericită. Dar în public… am putea măcar să ne străduim să păstrăm niște aparențe.
3. Sunt condiții nenegociabile – viața ne-a învățat că absolut totul este negociabil. Contează mult cât suntem de capabili să negociem.
Elogierea gospodăriei țărănești
Se tot repetă laitmotivul gospodăriei țărănești. Cumva simt că acest lucru ar trebui să îi vizeze pe românii care sunt la muncă în afară, în agricultură. Pentru mine, care locuiesc la oraș, lucrez de la distanță pentru o corporație imensă, cu nucleul tocmai în Statele Unite… tot ce aud este că voi rămâne fără loc de muncă și va trebui iar să lucrez pe nimic pentru niste patroni cu care nu am nimic în comun.
În condițiile astea, faptul că tocmai mi-am luat o bucată de pământ la țară mă face foarte fericită. Chiar începe să îmi surâdă ideea să fac agricultură… că decât să mai lucrez pe nimic pentru români, mai bine vorbesc cu plantele și renunț. Am șanse la început să o iau puțin pe arătură … dar psihogenealogic, istoria se repetă. Și ai mei au ajuns de la firme mari să se retragă la țară și să crească spanac și capre. Și sunt fericiți. Probabil că și eu aș fi… dar știu cel puțin 1000 de oameni din jurul meu care nu ar fi.
Confiscarea averilor? E posibil?
Am găsit și o idee care sună bine… și care m-ar face tare fericită dacă ar fi și realizabilă: „Vinovații nu trebuie să fie neapărat închiși, ci să li se confiște averea pe care au făcut-o pe spatele și în disprețul poporului român” – cred că după ce va citi mama acest pasaj (că nu mă aștept să ajungă altcineva în afară de ea până aici, în lecturarea articolului) va ști clar cu cine să voteze.
Câți bani ar avea această țară dacă s-ar confisca averile făcute în mod necinstit. Am mai văzut ieri într-o declarație publică și oprirea pensiilor speciale. Mi se par fantasmagorii aceste afirmații. Deși, dacă nu îi e frică de nimic… nici de faptul că ar putea sfârși precum Codreanu… ar face asta. Dar, din nou, cred că aceste lucruri trebuie să treacă prin toate cele trei puteri: legislativă, judecătoareacă și executivă… nu știu câtă putere are un președinte să facă asta singur.
Resurse și ce-și face omul cu mâna lui…
Urmează o înșiruire de resurse pe care autorul declară că le are: solul, Marea Neagră, apele termale, pădurea și industria calului. Din nou… nu văd resursa umană aici. Omul le muncește pe toate acestea… pentru că tot elogiază meseria. Dar ce ne facem noi, cei care nu știm sau nu vrem să practicăm o meserie.
Soțul meu este tinichigiu de pregătire. L-am cunoscut cântând la table. Și în această pasiune a ajuns ca la 35 de ani să aibă genunchii unui om de 80. Meseria tinde să vină la pachet cu boli profesionale. Așa am ajuns să zic stop și, deși a devenit mai puțin valoros financiar, am preferat să îl văd corporatist: lucrează în fața unui ecran și mai suspină câteodată nostalgic după un strop de rugină. Dar pot să îl scot la plimbare – lucru care înainte era aproape imposibil.
Totuși, despre factorul uman se vorbește mai târziu, pe fugă, începând cu pagina 113. Din păcate prea puțin.
„Cheia succesului în dezvoltarea țării stă în dragoste, unire, întărirea familiei și micul producător. Restul sunt detalii”(p.75) – în anii ’20 ai secolului trecut poate era astfel. Acum nu cred că mai este astfel. Românii nu mai trăiesc așa. Din nou apare întrebarea: ce facem cu cei de la oraș?
Strategie de țară
Urmează o strategie de țară pe câteva puncte, amintite în grabă și care sună frumos… dar mi-ar fi plăcut să le vă dezvoltate, eventual cu subiect și predicat – concret, nu doar la nivel de teorie: întărirea legislativă și constituțională a statului, lansarea cercetării și dezvoltării, politici monetare și fiscale ferme, dezvoltarea căilor de transport, dezvoltarea agriculturii, securitatea persoanei.
Apoi alte zeci de pagini de povești frumoase, dar care prezintă altă Românie decât aceasta pe care o cunoaștem noi acum.
Declarația de la pagina 108 mă face să cred că toate speculațiile anti-UE sunt doar niște răutăți menite să dezinformeze: „România are nevoie în continuare de o finanțare externă consistentă, pe proiecte, de 10 miliarde de euro pe an pentru următorii 5 ani, pentru modernizarea și dezvoltarea infrastructurii și pentru ameliorarea substanțială a competitivității și a capacității concurențiale (…) care să conducă la diminuarea decalajelor care ne separă de celelalte state din UE”. Apoi vorbește despre fondurile UE și faptul că România accesează mult prea puțin față de cât ar avea dreptul.
Economia civică
M-am străduit să subliniez cam tot ce ar putea avea cât de cât sens în contextul actual. Cartea este mai curând ficțiune decât un program politic per se. Sau hai să nu zic ficțiune cât mai curând ceva ce aparține diaristicii. Nu este un jurnal clasic, dar este o înșiruire de idei rupte, parcă, din gânduri care se vor pe aceeași temă, dar exprimate în momente diferite. Este un compendiu de gânduri, cu multe trimiteri spre literatură și, pe alocuri, țări și personalități.
Spre finele cărții sunt dezvoltare idei, perspective și obiective ale economiei civice, cu următoarele axe:
- Distributismul: renunțăm la corporații și ne concentrăm pe o „economie gândită la dimensiuni umane, bazată pe firme de familie și pe alte mici unități productive, pe comunitate, pe grija față de ecosistem și față de calitatea hranei” (p.120) – lucru foarte popular în perioada interbelică.
- Hrana sănătoasă: „nu vom mai lăsat hipermarketul, micromarketul și alți răspânditori de otrăvuri să ne hrănească familiile. Vom cere impozitarea hranei lipsite de valoare nutritivă, a apei îndulcite, de tip Coca Cola, a chiftelei jupuite, a chipsurilor și a altor bunătăți fabricate spre deliciul sclavilor fericiți” (pp.128-129) – mă lupt de mult să mănânc sănătos… și mi-ar plăcea să dispară toate aceste lucruri ca să nu mă mai simt eu prea slabă emoțional să rezist. Dar nu cred că românii care au plecat afară sau au luptat la Revoluție sunt prea fericiți să audă acest lucru. Nu mai zic că urmează să fie atacate mall-urile (când știm prea bine câtă fericire aduc românilor) și potențiatorii de gust.
- Sănătatea publică – aici recunosc că am fost dezamăgită. Capitolul are, efectiv, jumătate de pagină care nu are iz nici măcar de introducere. Această jumătate de pagină este și introducere și cuprins și încheiere. Simt că a vrut să dezvolte ideea dar ori a uitat, ori s-a plictisit.
- Familia și educația – susținere, sprijin, încurajarea sporului demografic, etc. Există obiective pentru românii din Diaspora, modernizarea educației și desfințarea universităților private (p.136).
- Agricultura tradițională: agobusinessul este laitmotivul acestui volum. Așa că nu voi mai insista.
- Dezvoltarea durabilă/sustenabilă: din nou se vorbește despre IMM-uri, întreprinderi de familie.
- Noul Naționalism: declarat ferm împotriva privatizării sistemului de sănătate, înstrăinării sectorului de energie, vinderii pământurilor, asumării responsabilității de către guvern a 75% din legi (aici mi-ar fi plăcut să aflu mai multe detalii despre cum ar vedea dumnealui legislativul), și nu în cele din urmă împotriva „corporațiilor transnaționale care vin în România ăentru a o transforma într-un bantustan, otrăvindu-ne hrana, apa și sufletele” (p.150).
Aici am regăsit și câteva obiective și acțiuni concrete (în sfârșit), precum propunerea de: înființare de bănci populare, facilități fiscale și subvenții pentru IMM-uri, înființarea de cooperative, creditele fără dobândă pentru relansarea economiei, parteneriat sat-oraș. Și pentru toate acestea întrebarea mea este: din ce bani? Și normal că un drăcușor din mine zice din pensiile speciale pe care nu le mai încasează „deosebiții” și din averile confiscate. Se poate… dar nu cred eu sa aibă el atâta putere încât să nu fie asasinat înainte să reușească să convingă Guvernul, Parlamentul și Justiția să accepte așa ceva. E o utopie frumoasă. Îmi place… dar m-aș mira să trăiesc să văd asta.
Până la urmă… este rusofil (?!)
În cele din urmă, apare capitolul „Noi și lumea largă” în care se prezintă relațiile diplomatice pe care este România constrânsă în a le a avea. Este vorba despre Uniunea Europeană (prezentată din punctul meu de vedere chiar obiectiv, altfel decât mă așteptam). Apoi despre NATO, în legătură cu care afirmă: „este bine că suntem în NATO” (p.158). Am remarcat o idee, în mod deosebit: „Oare românii și rușii nu mai pot să întrețină relații normale? Este un semn de maladie mentală dacă apreciezi sau critici cu obiectivitate Rusia?”(p.160) – aceasta este o afirmație făcută în 2016. Oare asta îl face rusofil? Continuă cu afirmații despre Rusia pe care sunt curioasă dacă le mai susține acum, în contextul invaziei Ucrainei: „este o împrejurare fericită că atât poporul român cât și cel rus se împărtășesc cu apa marelui fluviu al spiritualității creștin-ortodoxe (…). Rusia actuală nu este antioccidentală ci doar antiglobalistă. Și este deschisă către nou” (p.160). Deci dacă până aici îmi formasem o idee… acest mic subcapitol despre Rusia m-a pus pe gânduri. Că aceasta este fix imaginea pe care o asociasem eu autorului: e puțin extremist, dar nu e anti(…). Dar văd că același lucru îl spune despre Rusia. Ori știm prea bine ce se întâmplă acum cu Rusia: „Sunt convins că Rusia nu dorește conflicte de niciun fel, ci dezvoltare” (pp. 160-161).
…
Dezvoltare puțin mai la sud. Sper doar că nu până la noi.
În loc de concluzii
Și cam atât am avut de spus.
Am achiziționat această carte pentru a trăi împăcată cu mine însămi, pentru că am avut o reacție vehementă împotriva acestui candidat atunci când l-am descoperit. Frica a fost o reacție mai curând organică și – cred – naturală.
Mi-ar fi plăcut să descopăr mai multă politică. Să văd planuri concrete. Să nu simt că am citit un volum al unui nostalgic după generația 27 sau pașoptism. DAR, a fost o lectură plăcută care cel puțin a avut rolul de a mă tempera și a-mi aminti că sunt o fire non-violentă care oferă egalitate de șanse tuturor.
În acest sens, deși am pornit la drum cu o convingere fermă raportată la votul meu, recunosc că mi-ar plăcea să citesc și un plan de țară scris de candidatul USR – doamna Elena Lasconi. Ar fi frumos să văd cum se exprimă în scris – nu doar în fața camerelor, cu emoțiile și blocajele specifice expunerii de acest gen. Dacă există, vă rog mult să îmi indicați cât mai repede, să am timp să citesc până la alegeri.
Îi apreciez pe amândoi candidații, dar nu pot să nu oftez. Românii au câștigat în Turul 1, dând partidele vechi la o parte. Acum durerea este ce fel de soartă își vor scrie în turul 2.
E greu.
About Author
