Lecții de viață și experiențe din care să învățăm: Nu mi se poate întâmpla mie…

… și totuși uite că ți se întâmplă!
Majoritatea avem tendința să credem că ne-am născut, cumva, feriți de dezastre. Suntem oameni buni, așa că nu avem de ce să trecem prin anumite lucruri. Nu am făcut rău nimănui, nu am ieșit prea tare în evidență, provenim dintr-o familie sănătoasă… suntem tineri… așa că avem Universul de partea noastră.
Îți sună cunoscut?
Nu știu dacă este ceva specific tinereții, sau se poate întâmpla la orice vârstă.
În adolescență mi se spunea mereu că sunt foarte pesimistă… și pe bună dreptate. E ușor să fii optimist atunci când ești ignorant. Dar secretul fericirii nu de aici vine. Să fii optimist este un lucru bun, atâta vreme cât păstrezi ochii larg deschiși, alegând să înfrunți incertitudinea, mai degrabă decât să o ignori.
Cultul minunilor…
Sunt o persoană spirituală. Văd minuni în jurul meu în fiecare clipă, dar totodată sunt conștientă că fiecare minune de fapt este rezultatul unor acțiuni repetate. Credințele noastre sunt cele care ne definesc existența… din acest motiv este important să credem. Și nu zic să crezi într-un nume (Dumnezeu, Alah, Buddha, Satana, Ion Iliescu). Zic doar să crezi în orice rezonează cu tine. Poți porni chiar de la a crede în tine. Crede în sinergia care se formează între noi… în vitalitatea pe care ți-o oferă natura, în medici. Crede în tot ce ai la îndemână și cercetează doar ceea ce poți TU influența.
Cea mai „negativă” experiență a mea… și totuși cea mai mare minune!
Furnizorul tău de experiențe mă provoacă să vorbesc exact pe subiectul meu preferat: dezvoltarea personală. Dacă mi-ai urmărit vlogurile sau ai participat la vreunul din cursurile mele, probabil știi foarte multe povești pe care am fost nevoită să le privesc ca pe niște lecții de viață. Și tot prin această prismă probabil că știi și că îmi place enorm să învăț din orice experiență negativă, cum povestesc de altfel și aici:
Totuși, cea mai importantă întâmplare, din care am învățat cele mai multe lucruri despre lume… și care mi-a deschis ochii și m-a ajutat să văd viața printr-o altă prismă, este cea legată de nașterea copilului meu.
Tânăr și neliniștit…
De când mă știu mi-am dorit copii. Am fost mezina unei familii sarace cu trei copii. Tot ceea ce nu aveam pe plan financiar ai mei au avut grijă să compenseze prin iubire. Din acest motiv abia târziu am realizat câte lucruri de care nu aveam nevoie mi-au lipsit.
Am crescut cu multă energie, cu entuziasm și joie de vivre. Totuși, adolescența a dat cu mine atât de puternic de pământ încât am ajuns să pic într-o depresie cronică pe care mi-am asumat-o ca pe o a doua natură.
Am avut 3 mari iubiri: Bacovia, Poe și Psihologia.
Totuși, cu vocea mamei urlând în mintea mea („vreau nepoți, vreau nepoți”), și cu o nevoie extraordinară de a-i face pe plac… am ajuns să cred că singurul lucru care mă poate salva din ceea ce consideram a fi „o existență mizeră și fără sens” este un copil.
Vreau copil!
Am ajuns să studiez medicina… și să o iubesc…
… până într-o zi când o profesoară mi-a povestit cum medicina și viața de familie nu se pupă, mai ales ținând cont de faptul că îmi doream o carieră în cercetare.
Atunci m-a lovit. Atunci am realizat că îmi doresc mai mult copii decât o carieră în medicină.
Și am plecat. Am renunțat la bursă și la acel drum cu totul.
Nu puțin timp am avut de înfruntat vocile critice ale exteriorului, apostrofându-mă continuu că „m-am ratat”. Dar îmi păsa prea puțin. Eu știam una și bună: vreau copil!
Pasul 1: Căsnicia
Așa că mi-am făcut un plan. Era perfect planul meu. Spuneam tuturor că nu vreau bărbat, vreau doar copil.
… și-mi amintesc și acum privirea senină și oarecum ludică a Părintelui meu duhovnic de la vremea aceea, care mi-a prins cu putere capul în mâini și, la auzul acestor cuvinte, cu un zâmbet larg, m-a scuturat bine (de nici eu nu știam ce m-a lovit) și mi-a spus apăsat: „Măi, măi, măi…. ai grijă ce-ți dorești!!”
Dar ce putea să iasă rău? Nu mi se întâmplă mie!
În viziunea mea… dacă mergeam la Biserică, făceam 3 rânduri de rugăciuni/zi și eram fată cuminte, Dumnezeu mă proteja și nu avea ce să mi se întâmple rău.
Așa se face că la nici o lună de când mi-am exprimat această dorință, Universul mi-a trimis un soț.
Am spus că mă voi căsători cu primul bărbat care mă cere de nevastă… și știi cum se zice: Spune-i lui Dumnezeu planul tău ca să aibă de ce râde! Așa a fost. A avut El bine grijă să râdă de (și mai târziu cu) mine copios.
Primul meu soț era un bărbat rafinat. Un om cu 15 ani mai în vârstă decât mine, singur, cerebral, și lector universitar pe de-asupra. În ochii mei era Eliade întruchipat. Om credincios, cuminte, ochi albaștri: ce să mai! Candidatul ideal pentru „postul vacant existent”. L-a mai și împins necuratul sau poate, dimpotrivă – Providența – să îmi spună din prima clipă în care m-a abordat, că intenția lui este să mă ia de nevastă.
Îți imaginezi? Încă îi vorbeam cu „dumneavoastră”, habar nu aveam câți ani are sau ce e de capul lui… dar l-a trimis Dumnezeu! Cum să cred eu că ar putea fi ceva în neregulă cu toată situația asta? E un semn!
*Normal că acum mă distrez copios când privesc înapoi la cât am putut fi de naivă… dar să revenim.
Pasul 2: Copil
În momentul în care și-a exprimat dorința de a mă lua de nevastă, i-am impus să stabilim data nunții și să fim cuminți până atunci. Oricum nu ne cunoșteam și câteva luni ne-ar fi fost suficiente să construim ceva chimie (dacă tot nu venise ca în orice relație normală, la pachet). Era un om minunat… iar eu eram un copil naiv (dar foarte hotărât) care credea că deține frâiele Universului.
Până la urmă aveam un plan!
6 luni mai târziu, într-o zi fatidică de 18 mai (toată lumea ne-a avertizat să nu ne căsătorim în mai că se zice din popor că nu rezistă… dar eu nu credeam în „superstiții”, că eram bad ass 😀), o zi extrem de senină… prima, de altfel, după săptămâni de ploi reci (numai bună pentru a fi considerată încă un semn), ne-am căsătorit.
La vreo câteva zile de la nuntă am rămas însărcinată.
Misiune îndeplinită
Deci, vezi? Tu dispui și Universul îți pune la dispoziție. Pur și simplu. De șmecheri ce suntem noi oamenii.
Dar, stai, că povestea merge mai departe! 😀
Într-una din zile a venit pe la noi o prietenă de-a soacră-mii de atunci… care se întâmpla să fie asistenta unui ginecolog. Știa că sunt însărcinată și totuși nu se putea opri din a vorbi despre avorturi spontane și sarcini oprite în evoluție.
Știința: Primul Pericol
Nu mai auzisem până atunci despre avorturi spontane. Trăisem oarecum într-o bulă în care nu știam decât ceea ce voiam eu să știu. Și despre avorturi spontane chiar nu doream să știu.
Totuși, câteva zile la rând îmi răsunau poveștile ei în cap. Era atât de multă frică alocată acestei asocieri nefaste de cuvinte încât, într-un final, am cedat tentației și am început să studiez.
Cu cât știi mai multe, cu atât ești mai expus. Totuși, faptul de a nu ști nu te face mai puțin expus. Ci doar mai ignorant. Și mai puțin pregătit. La acel moment încă nu învățasem să folosesc informația pentru prevenție. Eram doar asemenea unei maimuțe care află că există un pericol și, în loc să se ferească de el, se apropie tot mai tare… și-l „atrage”.
Atragem ceea ce gândim. MEREU.
Și eu m-am temut. Pentru prima dată a apărut în interiorul meu gândul că poate acest copil nu va veni. De fapt, la cât eram de nefericită în general, și la cât eram de stresată, existau toate motivele. Totuși, aveam 21 ani. Incidența cazurilor era crescută în rândul persoanelor cu boli diverse și vârstnice. Așa că mi-am luat doza de optmism și am continuat povestea.
Pasul 3: Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți
… Așa ne învață basmele. Și acum înțeleg de ce se opresc basmele la nuntă. Că dacă te căsătorești cu Făt Frumos care îți fură primul sărut și vine pe-un cal alb… când amândoi sunteți puri și horny dar fără niciun fel de experiență clară de viață… e mai bine ca povestea să se termine acolo. Fiindcă ce urmează, nu este pentru copii. Unde iubirea este prea spontană și fără să se bazeze pe o cunoaștere reală a celuilalt… „adâncile bătrâneți” sunt de fapt închisorile sufletului în care rămânem captivi, cadavre neîngropate.
Și cam așa a fost și povestea mea.
M-am resemnat la gândul că nu voi afla niciodată ce înseamnă să iubești. Nu o făcusem până atunci și, căsătorită fiind, nici nu aveam să aflu. Mă pseudoîndrăgosteam de Făt Frumos al meu în fiecare zi… prin simplul fapt că îl toleram și îl respectam, dar îmi număram cu disperare zilele până când va suna ceasul care să mă ducă undeva.
… și în cazul de față era vorba despre maternitate.
Maternitatea
Și am ajuns… nu în maternitatea pe care mi-o doream, ci în clădire. Pentru chiuretaj. La aproape 5 luni. Bebe ne părăsise: sarcină oprită în evoluție. Așteptând în camera de gardă îmi derulasem toată viața prin fața ochilor. Era ziua mea de nume (Sfânta Teodora de la Sihla) și eu așteptam să scot din mine rămășițele copilului atât de dorit, de altfel.
… era atât de grea clipa, mă apăsa atât de rău, încât nici nu am apucat să intru în operație că am făcut prima dată o mică oprire, intrând în comă septică.
Să-i scoatem uterul!
M-am trezit, la un momentdat, cu privirea aspră a unui bătrân cunoscut ațintită asupra mea. Era chipul de pe cartea pe care o citeam privind minunile Sfântului Luca al Crimeei. El, de altfel, în viața de mirean fusese medic, și încă unul renumit. El a realizat primele manuale despre tratamentul septicemiei.
Oricum, mai mult ca sigur deliram.
Câteva luni mai târziu, ginecologul meu mi-a spus că a fost la un pas să îmi scoată uterul, pentru că hemoragia părea de necontrolat. Totuși, știind că eu sunt credincioasă… și că îmi doresc un copil mai mult ca orice, s-a apucat, ca din senin, să spună Tatăul Nostru.
Sigur, că nu a spus doar Tatăl Nostru. Sunt sigură că a mai și făcut el ce trebuia acolo. Dar a chemat și o particulă de încredere. Dumnezeu nu face minuni singur, ci prin oameni. Ce face el, de fapt, este să le dea motive să facă tot ce pot mai bun pentru a-și atinge obiectivele. Indiferent că ele sunt bune sau rele. De-asta uneori trebuie să avem grijă ce ne dorim.
Oricum, am rămas cu uterul pe poziție… și cu pântecul gol.
Pasul 2.1. Recalibrare
Te-ai plictisit? Stai că ajung și la morală, dar mai e puțin. Nu te grăbi :D.
Da, am zis că acum trebuie să învăț din asta. Și ce am învățat? Că undeva am greșit și trebuie să schimb ceva.
Și așa este. Când nu ne iese un lucru, trebuie să reconfigurăm traseul. Am păstrat ca obiectiv copilul, dar am zis să las un an să se refacă organismul, pentru ca mai apoi… fix în același interval, doar că un an mai târziu, să rămân gravidă.
Și așa a fost. În mai 2014 am rămas iar însărcinată.
Am decis să nu mai fac aceleași prostii și să nu mai fiu ignorantă. Am început să mă satur de a trăi cu impresia că mie nu mi se poate întâmpla pentru că sunt om bun, așa că medicinistul din mine a început să urle.
De data aceasta, pentru a preveni orice fel de incident neplăcut, am decis să iau toți bănuții puși la saltea și să îmi fac teste genetice. Bătrână nu eram, așa că am început să iau în calcul existența unor probleme pe traseu.
Trombofilie
Așa am aflat că din toate genele de trombofilie, era una singură pe care NU o aveam. În rest le aveam pe toate.
Dar am decis că vreau acest copil mai presus de orice.
Nu aveam nicio altă ambiție. Auzeam acest suflet care mă voia ca mamă, inclusiv în visele mele. Îl visam adesea. Nu îmi permiteam să îl pierd.
Așa că m-am dus la hematolog, mi-am luat tratament…
Plancenta previa
Și pentru că trombofilia nu era de ajuns ca să mă avertizeze… m-am ma trezit și cu plancenta previa. Așa că mi-am luat concediu medical (mă mai duceam doar la cursuri, la faculate, că nu acceptam să nu termin în acel an și studiile). Și am mers mai departe.
Iminență de avort
Fix în august, când trăiam cu doliul pierderii primei sarcini… am avut iminență de avort. Totuși, m-am luptat cât am putut să accept lucrurile cum sunt, să îmi creez o stare cât mai bună și să merg mai departe. Voiam să îmi dovedesc mie că pot. Voiam să aud și pe viu vocea aceea suavă care îmi spunea „mamă” în vis.
17 săptămâni: E BĂIAT!
În visul meu apărea mereu un cârlionțat micuț. Așa că nu a fost deloc surprinzător pentru mine să aflu că este băiat.
Deja puteam începe să cumpăr lucruri. Dar mi-era prea frică. Știam că la trombofilie se poate ca sarcina să se oprească și cu o zi înainte de termen. Așa că mi-am păstrat rezervele…
18 săptămâni: Premoniții
Era octombrie. Vineri. A doua zi trebuia să merg împreună cu soțul meu și cu oamenii mei iubiți din corul bisericii la mormântul Sfântului Arsenie Boca. Totuși, ceva din mine îmi spunea că trebuie să ajung mai întâi la ecograf, să-l văd pe bebe. Aveam programare pentru săptămâna 22. Și totuși eu nu mai rezistam. TREBUIA să ajung la ecograf.
Așa că mi-am ascultat intuiția și am sunat-o pe doamna dr. care mi-a confirmat că ar avea o fereastră în care m-ar putea primi, dacă tot sunt atât de agitată.
Nu știam ce e în neregulă cu el, dar simțeam că este obligatoriu să aflu.
La ecograf totul părea normal… până când s-a uitat mai atent și a observat că pe spatele lui este o „gâlcă”. Mi-a spus că mai mult ca sigur este spina bifida.
Am amuțit. Îmi dădea total cu virgulă. Știam despre spina bifida că este o malformație de tub neural care:
- Trebuia să se fi putut observa și până la acel moment;
- Vine însoțită de hidrocefalie (lichid în cap, ceea ce el nu avea);
- Produce paralizia membrelor inferioare (ori copilul meu lovea calumea).
Așa că medicinista din mine a început să întrebe dacă nu cumva este, mai degrabă, un lipom!? Pentru că eu sunt prea tânără, sănătoasă, și… nu mi se poate întâmpla mie!
Doamna dr. mi-a spus că se poate să am dreptate, dar mi-a sugerat să fug la București.
Așa am făcut: am sunat la o clinică privată, unde am reușit să prind un loc liber chiar în 3 zile (luni).
Cele mai lungi 3 zile din viața mea
Niciodată nu am fost bună la așteptat. Când Dumnezeu a împărțit răbdarea, eu eram la coadă la „senzații tari”. Totuși, a doua zi m-am dus la mormântul Pr. Arsenie Boca sperând la o minune. S-au întâmplat multe în acea zi, dar, în nebunia mea, am ajuns să cred că am primit un semn.
Am ajuns, într-o zi întreagă de rugăciune și liniște (pentru că nu puteam face mai mult decât să zâmbesc trist și să lăcrimez), să îmi schimb cu totul gândirea. Dacă inițial voiam o minune, voiam ca luni să aflu că nu are copilul nimic și că totul fusese o eroare… dupa o zi rece petrecută în „ținutul Sfânt al României”… am înțeles tot. Cumva, totuși, mintea mea s-a deschis. Că o fi fost faptul că am cerut un semn pe care l-am primit… că o fi durut prea tare să mai accept alte reguli decât pe cele ale fizicii… nu știu. Cert este că după tot acel timp, mentalitatea mea s-a schimbat complet.
Am ajuns să accept.
O nouă țintă
Am acceptat cu umilință încercarea și am vrut să pot să fiu puternică. Atât. Am ajuns să mă rog să nu fie spina bifida. Noua mea misiune nu mai era să am un copil. Ci era să îmi pot vedea copilul alergând. Nu conta prețul. Nu conta nimic. Voiam să mă pot bucura de el, să aibă o copilărie normală… să fie vioi, să facă prostii, să cadă din copaci. Să trăiască! Nu să fie un suflet captiv într-un corp.
Confirmare: teratom sacrococcigian
Acea zi de luni era tocmai 27 octombrie – Ziua Sfântului Ocrotitor al Bucureștiului: Dimitrie cel Nou. Aveam ochii setați pe minuni. Atât căutam. Am fost la slujbă și apoi la control.
Nu voi uita niciodată momentul în care medicul a observat tumora… A pălit cu totul. Nu știa cum să îmi dea vestea. Nu știa ce știu și ce nu știu. Se fâstâcea… Ar fi vrut să îmi zică, mă vedea copilă… am simțit tensiunea. Atunci am întins mâna și, zâmbind cald, am întrebat: „Ce este?” și, cu respirația tăiată mi-a răspuns: „suspectez că este o tumoră. Se cheamă teratom sacrococcigian”.
„Este operabilă? Va putea merge?” am întrebat.
„Desigur…dar…”
Nici nu am lăsat-o să termine că am izbucnit în lacrimi de fericire și în mulțumiri.
Înghețase. M-a întrebat dacă știam că are ceva și i-am povestit cum primul diagnosic fusese de spina bifida și că nu mă interesează cât va fi de greu, atâta timp cât exist o șansă de a trăi o viață normală, voi face tot posibilul să ajung la ea.
Știința: Primul aliat
De data aceasta am decis să las ignoranța la o parte și să cresc. Să mă dezvolt. Să aflu, dar nu pentru a-mi fi frică! Nu. Să aflu pentru a ști, pentru a preveni, a trata și a-mi atinge obiectivele. Am înțeles că doar de mine depinde totul… și deși au urmat niște luni extrem de grele, nimic nu mai conta.
Copilul creștea și, odată cu el, creștea și tumora.
Soțul meu fusese disponibilizat din Universitate. Era șomer. Eu eram în concediu medical și studentă… și săptămânal făceam vizite la București. Nu vedeam greutățile financiare, pentru că aveam un sigur obiectiv: să îmi țin copilul sănătos în brațe.
Medicii din Vâlcea mi-au recomandat cu multă nonșalanță să îl „dau afară”, pe motiv că sunt tânără și fac altul.
Să spui asta cuiva care tocmai era la un pas să își piardă uterul, care are toate genele de trombofilie și, pe deasupra, a renunțat la cariera medicală și la iubire, o persoană care a sacrificat TOTUL pentru o șansă de a fi mamă… este absurd.
Naveta săptămânală Vâlcea-București, RMN fetal și alte provocări
Sarcina aceasta m-a făcut să scutur orice fel de frică.
Claustrofobie? Neeaaaah… bagă-te cu o burtă de 20 kg într-un cavou rotund. Copilul se agita infernal, eu strângeam din dinți și știam că trebuie să poată vedea natura tumorei pentru a putea fi operat imediat după naștere.
Frica de spitale? Neeaaahh… e drept, am și avut marele noroc că cineva acolo sus care mă iubește mi-a scos în cale o prietenă, fost rezident la Maternitatea Filantropia… și de acolo am ajuns pe mâinile celor mai buni medici.
Frica de necunoscut? Necunoscutul devenise prietenul meu. Așteptam ca necunoscutul să îmi stea la piept și să crească. Era tot ce voiam.
Pasul 2.2. Nașterea
Și de aici am o poveste frumoasă, pe care am spus-o de foarte multe ori, și pe care o voi repeta, probabil, până voi închide ochii… Dar nu o voi detalia neapărat și acum. Ea se găsește parțial aici.
Ce este important e că deși a fost greu, după 6 zile, datorită echipei extraordinare de medici chirurgi precum și a unor medici neonatologi deosebiți de la Spitalul Pediatric Marie S. Curie, copilul meu a trăit.
Și, odată cu el, eu m-am născut.
M-am născut mamă. O lună am dormit pe scaun, cu el în brațe, lângă incubatorul lui micuț de la neonatologie. Într-o lună am dat jos toate cele 22 kg luate în sarcină. Eram singură în București… dar țineam în brațe cea mai mare comoară. Iubirea pentru acea minune cu ochi migdalați îmi ținea și de foame și de sete. Îmi dădea un sens. Îmi dădea un scop… și, la un anumit nivel, îmi dădea un nume. Eram „mămica”. Și îmi plăcea atât de mult.
Ce am învățat
După ce am ieșit din spital eram un alt om. Copilul mi-a murit în brațe, a fost readus la viață… a fost greu. Dar eu nu am luat-o razna, nu m-am îmbolnăvit, ci am rămas puternică lângă el. Totuși, o parte din mine s-a rupt atunci. Am înțeles că Dumnezeu nu iubește fariseii. Nu este suficient să te rogi și să crezi că ți se cuvine. Am înțeles că dacă vrei un lucru, trebuie să te rogi pentru putere să faci față provocării până la capăt, indiferent de obstacol. Iar Universul ne-o dă (puterea), indiferent de cum Îl strigăm.
În interiorul fiecăruia este un Zeu. În noi este plămădită întreaga putere a lumii. Dar dacă facem pași greșiți, e normal să avem rezultate stupide.
Mi-a mai luat un an jumătate să mă trezesc
Am învățat ce înseamnă responsabilitatea cuvintelor și a faptelor noastre. Am încercat să îmi salvez mariajul, dar nu era nimic acolo de salvat. Doi oameni minunați, dar din lumi diferite. Am învățat să îmi respect fostul soț pentru rolul extraordinar pe care l-a jucat în planul meu „malefic”. Și apoi am divorțat. Am înțeles că decât să trăiesc o viață forțată, decât să mă ghidez orbește după semne pe care mi le imaginez eu numai pentru a nu deschide ochii și a privi realitatea… mai bine o iau de la capăt.
Îmi doresc copil, dar nu și bărbat.
Dumnezeu are un plan cu fiecare
Și, pentru că povestea nu s-a terminat doar cu mine recăpătându-mi viața, vreau să știi că Dumnezeu are un plan cu fiecare! După ani de studii și dezvoltare personală, filosofie, teologie, psihologie… am înțeles că suntem mai insignifianți decât praful pentru acest Univers. Dar, totodată, am înțeles că noi avem un loc foarte bine știut în lanțul trofic. Nimic nu este întâmplător. Absolut nimic.
De la acest eveniment eu am ajuns să mă dezvolt atât încât să îmi construiesc și carieră, să îmi cresc copilul mai bine decât mi-aș fi putut imagina… și să îl văd și alergând.
Dar, când eram mică… mereu am visat la Făt Frumos. Și după ce am fugit ca o Ileană Cosânzeană pe-un cal alb și am aflat că poveștile sunt… de adormit copiii, și că viața bate filmul… După ce mi-am împlinit visul de a-mi vedea copilul alergând… am început să realizez că aveam nevoie de acest copil pentru a învăța să iubesc necondiționat, de fapt.
Prin el am descoperit nu doar cât sunt de puternică (ceea ce habar nu aveam până atunci), sau că visele se pot împlini ci, mai profund de atât, el m-a învățat adevărata valoare a iubirii necondiționate. Este vorba despre a accepta paradigma celuilalt, a-l respecta indiferent că este mai tânăr, mai bătrân, cu mai multă sau mai puțină experiență, a-i oferi Cezarului ce-i al Cezarului, dar mai ales a-l recunoaște pe Cezar (Ha, acum realizez că el chiar este Cezarul în poveste… dat fiind modul în care a venit pe lume).
Pasul 3.1. Și au trăit fericiți… și încă o fac!
Și așa, ca de final… când Ionuț avea aproape 3 ani… s-a rugat ca Moș Crăciun să îi aducă un tată.
Și, pentru că gândurile și emoțiile nu cunosc limită de timp, rugăciunea lui a rezonat în cea a unui adolescent hotărât care, cu mulți ani înainte și-a dorit să își găsească o soție cu un copil… dar nu orice fel de copil. Ci a transmis în univers o rugăciune foarte specifică: băiat, vărsător, 3 ani.
Și când două dorințe se ciocnesc… apare o nouă lume!
Cam aceasta este percepția mea referitoare la viață. Luci a apărut în viața mea ca o binecuvântare, ca un răspuns la rugăciunea lui Ionuț. Eu niciodată nu am știut să mă rog pentru mine… pentru că sunt foarte nehotărâtă, și atunci l-aș ține prea mult pe Dumneze ocupat. Așa că prefer să mă rog pentru alții și să mă bucur din plin de rezultate.
Când transmiți bucurie în Univers și primești provocările cu brațele deschise, atunci primești abundență.
Am tot ce nu am îndrăznit vreodată să visez. Și totul se datorează acestui curaj nebun de a urma un vis: vreau un copil!
Mai ești pe aici? Dacă da, atunci ești eroul meu/eroina mea. Și vreau să îți mulțumesc din suflet că m-ai citit. Faptul de a-mi aminti cât sunt de norocoasă mi-a luminat ziua (chit că deja e întuneric afară). Chiar mă bucur din suflet că am avut onoarea de a răspunde acestei provocări pentru Superblog 2020.
Învață din orice și caută cât mai multe experiențe dezvoltare personală (dă click pe link pentru a porni într-o grozavă aventură în interiorul tău). Iubesc să aflu cât de grozavi suntem noi, ca ființe… de-asta iubesc acest domeniu și aceste aventuri!
Mulțumesc, sponsorului probei, Experimenteaza.ro, pentru grozava provocare!
Foarte frumos articolul tau, ai dreptate nu cred ca trebuie sa ne bazam pe…..mie nu mi se poate intampla.
Ce poveste! Mă bucur că sunteți bine.
…pânā la lacrimi ! ❤️
Wow, povestea ta m a lasat fara cuvinte. Sunt sigura ca ai avut multe de invatat din asta si ma bucur ca acum esti bine, sa ti traiasca baietelul.
Mulțumesc din suflet
De obicei cand ne dorim ceva si ni se zice nu, atunci parca ne dorim mai mult. Imi pare rau de cum a decurs prima sarcina, m-au trecut fiorii numai citind.
Se vede ca esti o persoana puternica.
Prima, ca prima… dar la a doua chiar a avut de indurat si de suportat. Extraordinar de emotionanta povestea. Ai un talent deosebit de a surprinde emotiile in toata puterea lor.
Buna Grațiela,
Am citit aseară povestea ta și mi-a provocat o emoție foarte puternica. As vrea sa te felicit pentru curajul de a dezvălui o părere din sufletul tau, pe lângă povestea propriu-zisă. De asemenea, te felicit pentru atitudinea extrem de pozitivă și pentru Chum ai reușit să transformi o experiență care i-ar fi copleșit total pe multi oameni.
Îți doresc că viața sa îți aducă fost raze de soare în viitor și sper sa ne cunoaștem la gala.
Iti multumesc mult pentru mesaj! Apreciez! Mult succes si sa ne vedem cu bine la gala!!!
O poveste de viata cutremuratoare si minunata! Ma bucur ca micutul tau e bine si ca ti-ai gasit fericirea.
Multumesc din suflet!
Am parcurs fiecare rand. Ai scris ata de frumos despre clipe atat de grele, incat nici nu stiu ce as putea eu sa iti scriu… Felicitari!
Multumesc frumos!
Comentariile mele pe durata competiei s-ar putea sa para scurte, dar nu citesc decat in treacat o idee, nu vreau sa pierd pariul de a nu citi nimic inainte de a scrie eu insami ceva.
Dar promit sa revin, iti doresc pana atunci tot succesul din lume.
Evident ca mereu mergempe idee ca nu mi se poate intampla mie, dartrebuie sa fim siputin prevazatori
Viata este oricum o experienta, insa tu ai experimentat din plin la o varsta frageda iar viata te-a testat din plin. Ma bucur sa vad ca ai depasit atatea obstacole si ca esti puternica si multumita. Spor in continuare!
Multumesc mult pentru cuvintele frumoase! Apreciez enorm.