Mănăstirea Turnu – locul unde l-am găsit pe Dumnezeu

Reading Time: 5 minutes

Dragii mei,

Astăzi îndrăznesc să vin spre voi cu un material ceva mai diferit.

Nu știu dacă v-am povestit vreodată, însă în urmă cu aproximativ 10 ani am avut o cădere emoțională destul de puternică.

Din cauza unor cărți jucate prost... m-am trezit fără tot ceea ce credeam că mă definește. Abandonasem facultatea de medicină, rupsesem o logodnă… nu mai aveam valori, credințe sau scop.

Eram o adolescentă „răsfățată”, aruncată de viață la masă cu adulții… Trebuia să gândesc, să acționez și să simt conform lor. Trebuia să fiu matură…

… dar cum să fiu orice, câtă vreme pe umerii mei apăsa o depresie îngrozitoare?

Descoperirea spiritualității

Deși am fost crescută în spiritul ortodoxiei, nu pot spune că eram neapărat preocupată de religie.

Cu toate acestea, părinții mei aveau un obicei tare frumos, de a merge seară de seară la Mănăstire, să asculte Slujba de Seară.

Vară fiind, am acceptat să îi însoțesc.

Oricum nu aveam nimic mai bun de făcut – exceptând poate să stau acasă, plânsă și neglijată.

Mănăstirea Turnu – binecuvântarea dintre munți

Nu pot uita niciodată ziua în care am recâștigat speranța că aș putea iubi viața… și creația lui Dumnezeu.

Îmi amintesc că era 26 iulie. Se organiza Litia în cinstea sfântului de a doua zi: Sfântul Pantelimon.

Deși era seară, o briză caldă m-a întâmpinat de la ieșirea din mașină… primindu-mă, parcă, asemenea unei mame iubitoare.

În văzduh plutea un miros cald de tămâie și trandafiri. Murmurul izvorului nu putea trece neobservat, cu atât mai mult cu cât părea acordat să fie în armonie cu notele vibrante ale clopotelor.

Am coborât din mașină și, parcă teleghidată, i-am urmat pe ai mei… care mergeau cu pas destul de alert. Slujba începuse deja.

Eu eram atentă la natură: munții păreau că își făcuseră prelungiri în Mănăstire. Era ceva atât de diferit față de ceea cu ce eram eu obișnuită.

Apa, salciile, peștera din fața mea… munții. Toate păreau ireale. Totul părea pictat.

Lipită de Naos, mă aștepta cuminte o băncuță.

Compromisul perfect: puteam asculta slujba, privi peisajul, inhala aerul curat și primi sfințire, fără să stau în Biserică neapărat.

M-am așezat acolo… și m-am pierdut printre nori.

Atunci… și acolo… l-am simțit prima dată pe Dumnezeu

În acea clipă am simțit că toate grijile mele… sunt infantile.

În jurul meu era Dumnezeu: în față, pe stâncile golașe, în roșul apusului care mă delecta cu frumusețea sa… de jur împrejur, în parfumul florilor și în murmurul apei… în tot ce mă încojura.

Niciodată nu mai simțisem atâta liniște.

Pentru prima oară în câteva luni… nu mă mai durea nimic. Nici fizic, nici emoțional.

Nu pot spune că eram necredincioasă ori atee… dar pur și simplu nu îl înțelesesem pe Dumnezeu… până atunci.

Nu știusem să Îl chem… și nici să Îl percep.

Conceptul în sine, așa cum îmi fusese explicat până atunci, nu avea cel mai mare sens.

…

Ore întregi am rămas pironită cu ochii la teatrul natural pe care Dumnezeu îl proiecta înaintea mea. Personajele erau stelele, păsările, fluturii… și chiar frunzele copacilor, purtate cu multă eleganță de vânt.

Într-un final… muzica s-a oprit, lăsând loc cântului greierilor să devină vedetă.

Atunci i-am văzut pe ai mei apropiindu-se de mine, cu o strălucire specială în ochi. Mama mi-a întins mâna… în care ținea o bucățică de pâine, înmuiată în vin:

-Mănâncă, m-a îndemnat, este Litie!

Habar nu aveam ce înseamnă asta.

Inițial am ezitat, gândindu-mă că am mâncat mâncare. Eram obișnuită cu ritualurile bisericești ce presupuneau abținerea de la mâncare.

Touși, la insistențele ei, am gustat.

Atunci o armonie de gust, miros și bucurie, m-a lovit. Niciodată nu mi-aș fi putut imagina că voi mânca pâine înmuiată în vin și miere… și voi simți ceva atât de minunat, de-a dreptul incomprehensibil!

„Nimic nu este întâmplător…”

Deși soarele plecase de mult la culcare… și odată cu el și oamenii se risipiseră la treburile lor… noi eram încă acolo, pe băncuța de lângă Naos, în liniște… numărând stelele.

Atunci de noi s-a apropiat o siluetă. În întunericul nopții negrul straielor putea trece lejer neobservat. Era un călugăr blând și plin de umor și înțelepciune… care îi observase de mult pe ai mei care seară de seară așezau prăjituri de casă în fața icoanei Maicii Domnului.

Vorbea repede și, deși pe alocui părea fără înțeles… mai târziu am descoperit sensul profund al vorbelor sale.

Ne-a întrebat cine suntem.

I se adresa mai mult tatei, cu care părea să se înțeleagă ca și cum ar fi fost deja prieteni de o viață.

Deși nu am îndrăznit să fiu foarte atentă la discuțiile lor, nu am putut să nu aud cum, după câte o pauză – parcă strategică – părintele mai adăuga cu un glas blând și bucuros: „Nimic nu este întâmplător”.

Deodată l-am văzut cum s-a ridicat și ne-a spus să nu plecăm nicăieri că vine imediat.

L-am urmărit cu privirea cum s-a pierdut printre mușcatele viu colorate de pe veranda chiliilor… numai pentru ca o clipă mai târziu să reapară… cu trei cărți în mână.

Mamei îi adusese o carte a Părintelui Paisie… tatei… ceva istoric… iar mie mi-a întins o carte mai micuță decât celelalte. Se numea „Îndrumarea vieții” (dr. Fr.W. Forster).

Cât a mai stat cu tata de povești, am aruncat un ochi.

Fiecare pasaj la care nimeream părea să răspundă exact întrebărilor mele.

Întreaga întâlnire mi s-a părut atât de surprinzătoare încât nu m-am putut abține… și primul lucru când am ajuns acasă, m-am apucat să o citesc.

Până dimineață deja o terminasem.

Pentru prima dată insomniile mele aveau sens.

Dimineața m-a prins plină de energie și de iubire de viață. M-am grăbit să le cer părinților să mergem la Sfânta Liturghie săvârșită în cinstea Sfântului Pantelimon.

Am cerut să mergem la Mănăstirea Turnu.

Locul unde îl găsești pe Dumnezeu

De atunci Mănăstirea Turnu a devenit casa noastră. Încet, încet, am cunoscut întreaga obște care ne-a asimilat cu multă iubire.

Multe rugăciuni a lăsat sufletul meu acolo… și multă speranță am primit.

Când s-a născut copilul meu (despre a cărui boală de la naștere am vorbit în acest material, și aici) am simțit cum „miracolul” pentru care îmi sugeraseră medicii să mă rog, a fost înfăptuit… tocmai datorită rugăciunilor minunaților Părinți ai Mănăstirii Turnu. Pe durata întregii operații s-au rugat. Și Dumnezeu le-a auzit ruga.

Moaștele pustnicilor din chilii, la loc de cinste!

Cine a ajuns măcar o dată la Sfânta Mănăstire Turnu știe că o „atracție” deosebită o prezintă chiliile sculptate în stâncă de pustnicii Daniil și ucenicul său duhovnicesc, Misail. Ei au viețuit mai bine de 20 ani în aceste chilii, umplând de rugăciune și binecuvântare poalele munților.

Povestea lor poate fi citită aici.

Pe osemintele lor a fost ridicată biserica Schit.

O nouă biserică, în cinstea celor doi sfinți!

În urmă cu 5 ani, pe 25 februarie, Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române s-a întâlnit pentru a hotărî canonizarea Sfinților Cuvioși Daniil și Misail de la Mănăstirea Turnu (prăznuire: 5 octombrie).

Și cum această fericită întâmplare a trebuit cinstistă corespunzător, s-a decis ridicarea unei noi Biserici, pentru cei doi sfinți.

În contextul pandemiei, proiectul a suferit multă întârziere, fondurile fiind limitate.

Din acest motiv s-a lansat un apel de a ajuta la ridicarea Sfinei Biserici, după putințele fiecăruia.

Astfel, cei ce își doresc să contribuie la scrierea istoriei… și care își doresc ca rugăciunile să le fie ridicate la Cer de harul Sfinților Părinți, pot trimite acatiste pe adresa:

Mănăstirea Turnu, Str. Neagoe Basarab nr. 55, Călimănești, jud. Vâlcea, precum și donații în contul RO29CECEVL0136RON0088265 deschis la CEC Bank.

Mănăstirea Turnu este locul unde mi-am început eu dezvoltarea personală și unde m-am găsit cel mai adesea pe mine… atunci când nu mai știam cine sunt.

Dacă aveți posibilitatea, vă îndemn să contribuiți, cât de puțin, la conservarea acestor frumuseți!

Vă îmbrățișez,

Grațiela

About Author