Mănăstirea Sfinții Arhangheli din Slăvitești – o nouă viață după 300 de ani

Reading Time: 7 minutes

„Multora le place să citească cărți bune, și acesta este un lucru bun, dar să te rogi e mai bine decât toate, însă cine citește cărți proaste sau gazete e lovit de foame sufletească; sufletul lui flămânzește pentru că hrana sufletului și desfătările lui sunt în Dumnezeu. În Dumnezeu e și viață, și bucurie, și veselie, și Domnul ne iubește nespus, și această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt” (Cuviosul Siluan Athonitul).

Părintele Arsenie Boca spunea că atunci când Dumnezeu are un plan cu cineva, îl ajută. Sfânta Liturghie ne îndrumă să lăsăm grijile cele lumești și să ne îndreptăm atenția către Domnul.

De câte ori nu ni se întâmplă nouă, oare, să ne afundăm cu totul în gânduri, în dorințe și în căutări, uitând ceea ce ni s-a tot spus: în liniște se găsesc răspunsurile. Prin prisma caracterului nostru muritor, tindem să vrem ca lucrurile să se întâmple în timpul și ritmul nostru, uitând că pentru Univers timpul nu există – el fiind doar un concept inventat de oameni pentru a-și putea nega propria nemurire.

Și totuși, astăzi mi-am propus să vă spun o scurtă poveste despre cum sufletul este nemuritor… și cum toate se întâmplă exact atunci când le vine rândul.

Toate au timpul lor…

Cine a trecut măcar o dată prin județul Vâlcea poate înțelege de ce a fost apreciat și ales ca loc de refugiu pentru multe figuri importante ale vremurilor – de la Mircea cel Bătrân, Matei Basarab… și până la Ceaușescu.

Peisajele pitorești, aerul curat, multitudinea izvoarelor minerale, îmbinarea perfectă a formelor de relief… toate acestea te fac să îți ușurezi sufletul și să te simți mai aproape de Dumnezeu.

Dar ca să revenim la timp…

… Pe unul din drumurile vâlcene – la prima vedere lipsit de importanță – delimitat de un vechi pod feroviar comunist, se dezlănțuie, în toată splendoarea sa, Raiul: în față, un deal curat și crud, care te pregătește emoțional pentru una din cele mai liniștitoare păduri în care ai pășit vreodată (Pădurea din Șirineasa).

În stânga, pârâul Luncavăț te îmbie cu murmurul său. Dacă te oprești să îl asculți ai chiar impresia că fredonează o doină de dor și de drag. Sunetele cristaline ale apei spun o poveste… iar greierii, cintezele, cucii… și câte și mai câte vietăți, acompaniază văzduhul, pictându-ți-l, prin sunete și miresme… pe însuși Dumnezeu creatorul.

Fracțiune de-o secundă, privind la peisajul dimprejur… și ascultând cu adevărat chemarea sufletului… poți înțelege.

Binecuvântarea de la Slăvitești

În tot acest peisaj divin… lipsește un lucru: locul de rugăciune.

De fapt nu. El nu lipsește. El este acolo de trei secole. Cumva cred că natura a născut și s-a format în jurul său.

Pășind pe acest drum, observi cum în dreapta, îmbrăcată în tablă, stă ascunsă o comoară.
De multe ori am trecut – fascinată de peisaj – și m-am întrebat ce poate fi acolo. Mereu am venit cu ipoteze… să fie un hambar? Să fie o moară?

… Acum a venit vremea să aflu. Și mai mult decât atât… a venit vremea să spun și altora.

Pe acel deal se înalță falnică, îmbrăcată în raze de soare, o fostă biserică boierească, de familie. Starea sa actuală este de rest al unui ansamblu monumental care mai conținea o reședință boierească și acareturile acesteia.

Biserica a fost ctitorită în anul 1750 de boierul Ion Slăvitescu și soția sa, Bălașa, servind strict ca lăcaș de rugăciune pentru familia lor – în sânul căreia a și fost încredințată secole la rând.

De la Biserică – la reduit antiotoman … și până la grajd!

Timpul… din nou timpul a avut multe „socoteli” cu această așezare.

Inițial, Biserica – de proporții modeste – a avut rolul de Biserică de curte boierească și probabil de capelă cimiterială pentru familia ctitorilor (conform rezultatelor cercetărilor arheologice).

Un secol mai târziu, peste pronaosul bisericii a fost ridicată o turlă clopotniță iar pe latura nordică a acesteia s-a realizat un turn cu scară, care avea să asigure un acces exterior original, la noua clopotniță. Acesta din urmă nu avea doar scop de cult, cât îndeplinea rolul de fortăreață antiotomană. Chiar francezul Théodore Margot scria în 1859 că pe Biserică se mai vedeau urmele plumbilor turcești din timpul luptei pe care Drăghici Slăvitescu o dusese cu otomanii în 1821.

Totuși, cel mai greu moment pentru lăcașul Slăviteștilor l-a reprezentat cutremurul din 1940. Atunci se realizează ultimele intervenții de consolidare de către Constantin Oromolu – cel din urmă proprietar din neamul Slăviteștilor – dar care nu aveau să se bucure prea tare de glorie, biserica fiind abandonată definitiv la scurt timp.

Acest lucru nu s-a îmtâmplat pur și simplu: autoritățile comuniste îndepărându-l pe proprietar și revendicând-o pentru stat.

Ceretările arheologice, pe de altă parte, au adus la suprafață trista realitate că locul sfințit a slujit o perioadă drept grajd.

70 de ani de încercări de readucere la viață!

La mijlocul secolului trecut, Comitetul de Stat pentru Arhitectură și Construcții interzice demolarea bisericii din Slăvitești – menționându-se, totodată, că aceasta face parte din primele 1000 de monumente istorice înregistrate.

Cu această ocazie, în 1953 se comandă pornirea unui proiect de restaurare. Acesta avea să fie pus în practică un an mai târziu. Totuși, din motive necunoscute, lucrarea nu s-a realizat.

În 1964, preotul Teodor Ionescu, printr-o scrisoare, consemnează faptul că biserica a ajuns într-o stare avansată de degradare. În 1965 Episcopia cere din nou specialiști pentru examinarea bisericii… dar din nou, nu se întâmplă nimic.

Povestea se repetă în 1976, cu același rezultat.

Nu îi venise timpul.

Din 1998 până la începutul anilor 2000 s-au făcut noi studii – mult mai avansate de această dată – și s-a „îmbrăcat biserica în tablă” pentru a preveni degradarea sa suplimentară.

Din slujba familiei restrânse… în slujba marii familii!

Acum timpul a venit. 70 de ani mai târziu, un stareț curajos își asumă o misiune grea: aceea de a readuce la viață construcția, care își va păstra hramul inițial, dar va fi în slujba unei noi familii: cea a creștinilor de pretutindeni.

Astfel, primul pas a fost făcut. Ea a primit aviz favorabil pentru a „renaște”… și a căpătat deja statutul de „Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Slăvitești. În plus, persoana despre care aminteam mai sus este Protosinghelul Efrem Gavrilă, cel care, cu binecuvântarea ÎPS Varsanufie – Arhiepiscopul Râmnicului – a redat în anul 2015 statutul de chinovie monahală Mănăstirii Berislăvești – o altă așezare din secolul al XVIII-lea care a așteptat, în ruină, să-și recapete suflul.

Așadar, ținând seama de ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Credinciosul este agricultor, cârmuitor, atlet și drumeț”, iar „nădejdea este ancora cea mai sigură”, la fel și eu trag nădejde că nimic nu este întâmplător.

Eu nu am ajuns întâmplător să îl cunosc pe acest om deosebit, duhovnic cu mult har și un adevărat sfințitor al locurilor, exact cum nici tu nu ai ajuns întâmplător să parcurgi acest material.

Cred că Dumnezeu lucrează prin oameni… și când El vrea… când El știe că a venit momentul… ne conectează unii cu alții!

Așadar, lasă-l pe Dumnezeu să lucreze prin tine și ajută la conservarea istoriei!

Istoria trebuie conservată. Ea este singura dovadă a existenței noastre. Așa ajungem la ceea ce spuneam în debutul articolului: noi suntem nemuritori, dar trupul fiind muritor, ne agățăm de lucruri mari pentru a ne justifica neputința.

Așadar, Biserica de la Slăvitești a fost la origine un loc în care familia se retrăgea pentru a se ruga. Nu știm dacă mai există descendenți direcți ai lor. Probabil neamul s-a oprit… dar ei continuă să trăiască – alături de toți cei ce au contribuit la ridicarea sa – prin intermediul construcției.

Tot la fel, fiecare creștin… de fapt, ce zic?! Fiecare OM a căutat măcar o dată liniștea… un loc în care să se simtă protejat. Un loc în care frica să dispară. Și de cele mai multe ori căutăm acest loc în exterior. În gesturi mari. Ne imaginăm construcții formidabile, de dimensiuni incredibile. Ne căutăm liniștea în șamani și ritualuri periculoase despre care credem că ne-ar putea ajuta…

… când, de fapt, liniștea este oriunde lipsește frica. Iar frica este o formă de manifestare a absenței lui Dumnezeu.

Dan Teodorescu – solistul Taxi – avea o piesă frumoasă prin care spunea că „Dumnezeu iubește lemnul, lemnul și spațiile mici”. Da, ideea pe care eu v-o prezint acum nu este din lemn. Dar este de dimensiuni modeste și este o dovadă a existenței noastre dincolo de timp.

Cum poți scrie o filă de istorie?

Dacă și tu crezi ca nimic nu este întâmplător… și ai rămas până aici… înseamnă că simți că și tu poți contribui.

Și da, așa este. Acesta este strigătul meu: haideți să ajutăm la conservarea istoriei. Să punem rugăciune lângă rugăciune și să formăm un cor spre Dumnezeu.

Așadar, mijloacele prin care poți ajuta acest proiect sunt:

1. Realizând o donație în contul bancar deschis pentru lăcașul de cult: MANASTIREA SFINTII ARHANGHELI: RO33 RNCB 0263 1717 8988 0001
2. Vizitând Mănăstirea Berislăvești sau trimițând un acatist către Pr. Efrem Gavrilă – Mănăstirea Berislăvești, Str. Principală nr. 107, Berislăvești, Vâlcea, 247040
3. Transmițând acest mesaj mai departe, dând de veste. Din nou… unii suntem doar mesageri, dar fără mesageri nu ajung informațiile la cine trebuie.

L-am căutat pe Dumnezeu… și l-am găsit!

În final, îți mulțumesc că ai citit acest mesaj. Sper ca rugăciunea noastră să ajungă în Cer și, împreună, să ne găsim locul.

Cu siguranță în acest cadru divin îl vei putea găsi și tu!

Referințe:

1. Cuviosul Siluan Athonitul, „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”, Deisis, Sibiu, 2001.
2. Arsenie Boca – „Fiți îngăduitori cu neputințele oamenilor”, Agnos, Sibiu, 2013.
3. Analele Universității din Craiova, Seria ISTORIE, Anul X, 2005, nr. 10, Epoca lui Matei Basarab.
4. Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, I – Țara Românească, Mitropolia Olteniei, 1970
5. CIMEC, Raport de cercetare arheologică, Fosta biserică Sf. Arhangheli a boierilor Slăvitești, 2001
6. AXEL IMPECO, Studiu Istoric arhitectural – Biserica din Slăvitești, Vâlcea”
7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de Aur, Vol. I, Egumenița, Galați, 2012.

About Author