Cum FURIA LAPTELUI m-a învățat că nu sunt independentă. Sunt o lașă!

Reading Time: 10 minutes

Ultima noapte petrecută în maternitate m-a învățat foarte multe despre mine… și despre lume.

Mereu am fost o fire exagerat de independentă.

Multă lume consideră această trăsătură drept o calitate. În realitate este, de fapt, un defect.

Să ceri ajutorul reprezintă un ACT DE CURAJ

Nu mi-a plăcut niciodată să cer ajutorul. Am considerat mereu că dacă fac asta sunt slabă.

Problema este că în momentul în care preferi să renunți la binele tău sau al cuiva drag, numai pentru că nu vrei să ceri ajutorul… atunci nu mai ești curajos. Atunci ești slab. Și, cumva, laș.

De ce?

Pentru că atunci arăți ce înseamnă independența pentru tine:

Atunci când independența este, de fapt, o formă de frică!

Da. Persoanele extrem de „sigure pe ele”, de „salvatoare” și de „puternice”… care preferă să își sacrifice binele numai pentru a nu cere ajutorul… sunt de fapt niște fricoase.

Eu m-am considerat mereu „rușinoasă”.

Dar realitatea este că rușinea reprezintă frică.

Și cel mai adesea este vorba despre o frică de a-l confrunta pe celălalt. Apoi se adaugă teama de a nu fi suficient. Mai vorbim despre o frică de a ne accepta limitele. Ca să nu mai vorbesc despre cea mai cruntă frică:

FRICA DE A FI RESPINS!

Majoritatea o avem în ADN.

Și pentru că suferim de „scenarită” (punem răul înainte formându-ne cele mai stupide scenarii de rejecție) … preferăm să muncim mult, în loc să muncim inteligent!

În marketing era o vorbă pe care am considerat-o mereu literă de lege… dar pe care, culmea, nu am știut să o aplic în viața personală:

„Când cineva spune NU… de faptul nu îți spune NU ție, ci ofertei pe care i-ai făcut-o. Reformuleaz-o, schimbă-i beneficiile și vei transforma lejer un NU într-un DA”.

Ideea este că trebuie perseverat.

Ultima noapte în maternitate…

Și pentru că am început cu asta… vă voi spune și de unde a provenit revelația:

M-am operat de cezariană. A doua cezariană. Cruntă.

Oricum… în cazul primei, la 3 zile distanță m-am trezit cu febra laptelui. Asta înseamnă că mi s-au umplut sânii, au devenit dureroși… s-au blocat canalele, etc, etc.

Distracție!

Cum copilul meu era internat în alt spital, iar cunoștințele mele despre alăptare erau comparabile celor despre avioane… am ajuns într-o situație destul de disperată din care, cu chiu, cu vai, am scăpat bine.

Doi ani și 7 luni mai târziu am decis să opresc alăptarea.

Acum, însă… știam la ce să mă aștept.

După atâția ani mă consideram deja „expert”.

Așa că mi-am luat ceva măsuri de precauție și, când după 36 ore de la naștere am fost mutată de la terapie intensivă în rezervă cu piticul meu… am știut că primul și cel mai important lucru pe care îl am de făcut este să previn angorjarea.

Dar înainte de asta, trebuia să pornesc lactația. Natural.

Așa că deși încă nu aveam lapte, am pus copilul la sân pentru a stimula.

Încet, încet, planul a funcționat.

A venit și laptele, am scăpat de formulă… toate bune.

Ziua a treia

Când a sosit magica și mult temuta zi… eu deja eram pregătită: copilul sugea bine, pompa era la îndemână (e drept, aici am greșit-o. NU am mers pe ceva cunoscut ci am riscat să încerc ceva nou… dar ajungem și acolo), cunoștințe despre alăptare și sâni angorjați aveam la greu, Slavă Domnului!

Așa că atunci când au început să se îngreuneze, să se întărească și să doară… cu multă aroganță m-am lăsat pe ultima clipă.

Independența prost înțeleasă și Furia laptelui: cele 5 etape ale „durerii”

Vorbim despre aceleași 5 etape care duc la orice realizare psihologică… sau chiar la vindecare:

La mine lucrurile au început cam așa:

#1 NEGARE

Când am realizat că deși am copilul cu mine și mănâncă, Slavă Domnului, bine… tot sunt la un pas de a pierde laptele și a mai face și mastită, am intrat în etapa de negare.

Mi-am scos magica pompă electrică (brand super bine cotat. Naiba s-ar fi gândit că o să dau chix)… și am reușit să extrag fix 20 ml în 10 minute de chinuri.

Nici nu luasem în calcul faptul că bebe se va enerva când va simți că există altceva ce atentează la minunatul lui lăptic.

Așa că am continuat să neg că aș avea nevoie de ajutor…

#2 FURIE

Bebe se enerva că NU PUTEA SUGE. Sânii mei erau atât de blocați încât nici nu avea de ce să prindă.

La cele nici 3 zile împlinite ale lui se înroșea de mamă, mamă și mușca la fel de agresiv ca un Chihuahua scos din sărite (poate ți se pare distractiv, dar chestiuțele alea chiar mușcă rău!).

Am început să acuz tot ce puteam: pompa că e o porcărie. Pe bărbatu-miu că nu mi-a luat una manuală… pe mine că deși știam că niciodată nu m-am descurcat cu acelea electrice, tot am făcut prostia să nu îmi ascult instinctul… șamd.

Eram nervoasă că era deja ora 22 și nu mai avea nicio șansă Luci să îmi trimită alta.

Cumva în furia mea parcă aș fi și vrut să se întâmple ceva numai ca să pot poza în victimă.

#3 UMILINȚĂ

După ce deja îmi vărsasem toți nervii posibili… am simțit o umilință cumplită.

Nu aș fi vrut să accept că tocmai eu, grozava mamă care a alăptat în ciuda tuturor circumstanțelor nefavorabile, o să o dau în bară.

Cumva m-am simțit umilită de propriile-mi critici pe care le aduceam femeilor care justificau faptul că nu au putut alăpta prin „nu am avut lapte”, „nu am putut face nimic”.

Eu știam că se poate… dar, uite, prostia și comoditatea m-au costat.

Eu care le spuneam tuturor că trebuie să faci totul pentru a-ți atinge obiectivele… mă găseam acum în postura de a accepta gândul comodității renunțării la alăptare.

Deși aud voci susținând ideea că este mai incomod să sterilizezi biberoane și să faci laptele… realitatea este că nici să stai toată ziua cu piticul mufat, să te doară sânii îngrozitor mereu, să ai ragade, să umbli cu pompa după tine dacă ești plecată de lângă copil, să te trezești udă până în chiloți când ți-e lumea mai dragă… nu e chiar comod.

Să alăptezi nu înseamnă doar „să îi bagi țâța-n gură și gata”. Este un angajament de igienă, perseverență, ambiție și iubire pe care ți-l iei, deși ai putea, foarte simplu, să nu.

Și laptele praf este sănătos!

Asta era în capul meu. Scuză principală.

Totuși… cum aveam să îmi salvez sânii?

Am și lăsat totul până în ultima clipă.

Poate dacă aș fi început să mă mulg de când s-au întărit (de la 7 dimineața), aș fi prevenit acest moment. Poate chiar aș fi remarcat că pompa și cu mine nu suntem compatibile.

În orice caz… umilința maximă a venit atunci când pe ușă a intrat o asistentă.

Nu este responsabilitatea celorlalți de a te ajuta. Mai ales dacă NU CERI ajutorul!

Asistenta venise cu alte treburi. Ceva administrativ. În orice caz… m-a găsit mulgându-mă și plângând.

M-a întrebat, șocată, ce fac… și eu, disperată, i-am spus:

–Mi s-au angorjat sânii și bebe nu mai poate suge… iar pompa asta este o mare porcărie! Nu mă ajută deloc!

(Bebe urla în fundal, eu încercam să îl calmez)

–De, ce să-ți fac dacă ți-ai luat porcăria aia. Așa e. Tot cu mâna faci cea mai bună treabă! (mi-a răspuns)

–Dar nu știu să mă mulg manual.

… Atunci a urmat un moment de liniște. Toți trei am tăcut mâl. În acel moment s-au luat decizii și s-au cântărit în Univers lecțiile pe care aveam să le învățăm.

Totuși, pentru că subiectul zilei este prostia de a nu cere ajutorul… îți dai seama ce am ales eu.

Am ales să îmi fie rușine să îi cer să ajutorul.

Iar ea a ales să plece.

Înapoi în cercul vicios

Și așa am luat-o de la capăt. Acum nu mai eram eu subiectul frustrării. Acum era asistenta. Eram într-un spital și ea, în loc să mă ajute, a ales să plece.

De parcă ea era obligată să mă învețe pe mine cum să mă mulg manual.

Așa că prima dată am negat că m-aș putea mulge manual. Nu știu de ce capul meu primitiv nu s-a putut gândi că femeile au avut lapte și înainte de pompe.

Doh!

Apoi am trecut la furie. Am început să caut scuze pentru faptul că nu am cerut ajutorul. Am început să inventez dialoguri fictive în capul meu în care ea era personajul negativ. M-aș fi simțit mai bine dacă știam că nu sunt eu de vină, că alții sunt răi… nu că sunt eu bleagă.

Am intrat exact în sfera mecanismelor defensive despre care scriam zilele trecute în acest articol.

Într-un final, umilită de propriile mele gânduri și de patetismul situației… umilită de realitate, am oftat profund și am început să dau din colț în colț.

#4 DEPRESIE

Știam că am mult prea multe probleme pe cap, așa că am început să le listez mental:

• copilul va fi toată noaptea nemâncat (eram umilită și de faptul că tocmai mă lăudasem medicului pediatru și asistentelor că nu mai am nevoie să îmi aducă lapte praf în completare… că acum îl alăptez exclusiv). Mă simțeam ca o ratată. Cumva parcă Universul voise să facă mișto de mine. Am credința asta adesea. Mai era timp să mă duc să cer un biberon, dar nu m-aș fi putut umili în halul ăsta (că spuneam că e prostie când pui „independența ta” înaintea nevoilor tale și ale celor pe care îi iubești). Cumva aș fi preferat să țin copilul nemâncat și să plângă toată noaptea…și să fac noapte albă decât să accept realitatea cruntă și să fiu umilă. Dar nah. Oamenii au orgolii. Și eu sunt om.
• sânii mei: ce avea să se întâmple cu ei? Nu era suficient că mă durea operația cumplit… îmi mai trebuiau complicații și la sâni. Plus mastite și altele.
• frica de faptul că voi pierde laptele și nu voi mai putea alăpta niciodată – iar trebuia să accept o realitate umilitoare… după ce eu încurajez pe toată lumea să facă orice pentru a alăpta.
• copilul agitat din fundal care parcă îmi reducea cu 90% capacitatea de funcționare a creierului.
• frica de faptul că acest incident mi-ar putea prelungi șederea în spital – deja era îngrozitor să cred că aș mai sta în spital suplimentar. Eram singură (cu bebe) în cameră. Condițiile erau bune… dar tot mai bine e acasă!
• în mâna dreaptă, fix pe interiorul încheieturii aveam o branulă proaspăt montată…pe o venă foarte slabă. A 5-a branulă care avea potențial să spargă o venă în ultimele 24 ore. Și orice manevră făceam, cu sau fără copil, era îngrizotiare. Ca să nici nu mai vorbesc de DURERILE OPERAȚIEI. Totuși, eram operată pentru a doua oară de cezariană!

• și multe, multe, altele.

Eram copleșită!

Așa că am decis să le prioritizez și să le iau pe rând.

Prima soluție a fost să mă uit pe youtube cum să mă mulg manual.

Părea simplu, dar… mare lucru nu mi-a ieșit. 10 ml max.

Dar măcar am prins tehnica!

Așa că m-am apucat să pun copilul la un sân, în timp ce foloseam pompa la celălalt sân. Foloseam tehnicile învățate pentru a-l ajuta pe bebe să sugă… în timp ce al doilea sân stimula cu totul lactația.

Un fel de mama-mpunge și eu trag.

Dar a mers suficient de bine încât să adoarmă… și să pot tăia copilul agitat de pe listă.

Totuși, asta a fost doar o soluție provizorie.

Nu am făcut nimic altceva decât să câștig timp.

Timp în care creierul meu era blocat.

Am început să mă gândesc la salvarea sânilor. Sigur că încă nu aș fi cerut ajutorul. Nici cu lapte (deși aș mai fi avut doar vreo 20 minute în care ar mai fi avut cine să mă servească), nici cu orice alt sfat medical.

M-am apucat să improvizez comprese cu apă fierbinte din scutece (așa am înțeles cât de bune sunt și ce cantitate mare de lichid sunt capabile să păstreze).

Eram mai ceva ca Pamela Anderson în Baywatch.

Și deși cu altă ocazie aș fi fost încântată… de data asta nu eram prea fericită. Căci durerea era cumplită. Mă chinuiam să mă mulg sub jetul de apă fierbinte de la duș… degeaba. Mă usturau sânii, mă durea mâna, îmi plângeau venele… spatele era înțepenit și operația transpirase.

Mă ustura operația și mă gândeam că poate iar va trebui să mai stau…

… dar atunci mi-am reamintit că și depresia blochează laptele... așa că m-am îmbărbătat, am luat o gură de ceai, mi-am șters transpirația și am căutat alte soluții… în timp ce mă plimbam singură prin rezervă într-un sutien improvizat din pampersi plini cu apă fierbinte.

Am mai încercat metode combinate… dar nimic nu funcționa.

Am început să mă documentez referitor la pompele de muls, dacă pot să improvizez ceva pentru a îmbunătăți puterea de aspirație. În zadar…

Până la urmă am renunțat la magicele comprese, am spălat pompa, am strâns totul și… cu multă umilință, m-am așezat pe pat.

#5 ACCEPTARE

Am acceptat că sunt o bleagă.

Și am acceptat că nu e vina celorlalți că nu cer ajutorul.

Am acceptat că nu sunt o eroină dacă muncesc mult și prost. Nu sunt grozavă dacă trag până leșin. Nu îmi va ridica nimeni o statuie. Poate doar dacă ea ar fi făcută (la fel ca și istoria) de alți oameni care ar simpatiza cu frica mea de a cere ajutorul… și m-ar vedea ca pe un martir.

Un erou în prostia de a nu se baza pe alții și a leșina într-o luptă care nici nu ar fi trebuit să existe de la început.

Tot ce aș fi avut de făcut era să:

• merg să cer ajutorul asistentelor, eventual să le rog să îmi ridice ele de la poartă pompa pe care mi-ar fi adus-o Luci (știind că eu cu pompa manuală mi-am mai salvat sânii și cu altă ocazie din situații similare);
• merg să cer lapte pentru copil… măcar să fie de rezervă, nu să țin copilul nemâncat din orgoliu!
• merg să cer niște antiinflamatoare, ca să mai prelungesc puțin perioada de acțiune.

Eram, totuși, într-un SPITAL!

Cum am rezolvat?

Și pentru că Univerul este mereu dispus să ne ajute dacă suntem dispuși noi să acceptăm ajutorul…

… nu după mult timp a intrat pe ușă una din asistentele de la pediatrie să mă întrebe dacă sunt sigură că mă descurc peste noapte cu alăptarea.

Atunci, cu umilință, am rugat-o să îmi mai aducă niște lapte… pentru orice eventualitate. Măcar să nu mă simt ca o mamă denaturată dacă nu pot să îmi hrănesc copilul. NU aveam de gând să îl folosesc… dar era bine, totuși, să am un plan B pentru el (chit că eu în general sunt contra planurilor B). Era vorba despre copil… și nu îl pot lăsa pe el să sufere din cauză că sunt eu bleagă.

Apoi m-am gândit că, până la urma, a doua zi mă voi externa… așa că poate cel mai înțelept lucru este să încerc să „supraviețuiesc” până atunci.

Am renunțat la gândul de a-l ține pe pitic în pătuțul lui (măcar pentru această ultimă noapte) și l-am pus lângă mine în pat. Era important să mă odihnesc.

M-am uitat printre medicamentele pe care le mai aveam, am desfăcut o fiolă de algocalmin pe care am băut-o… și am decis să mă culc.

În noaptea aceea m-am muls manual, în timp ce alăptam copilul, pentru a-l ajuta să se hrănească pe cât posibil natural.

Nu a fost nevoie să recurg la biberon.

Dimineața eram amândoi bine. La prânz am plecat acasă.

Acasă este… acasă!

Am reușit să supraviețuim nopții… dar asta abia după ce am acceptat că:

• Nimeni nu este obligat să se ofere să te ajute dacă tu însuți nu ceri ajutorul. Și la fel, nu este obligația nimănui să te ajute.
• Cere și ți se va da funcționează atunci când știi cum, cui și CÂND să ceri.
• Indolența și delăsarea se plătesc mai scump decât efortul pregătirii corespunzătoare.
• E bine să fii puternic, independent și ce vrei tu… dar uneori cea mai mare dovadă de putere și independență este tocmai acceptarea faptului că atâta vreme cât trăiești în societate ai nevoie de oameni, exact la fel cum și ei au nevoie de tine.

Tu ce crezi? E bine să fii independent până la orgoliu? Lasă-mi, te rog, un comentariu!

Te îmbrățișez,

Grațiela

Sursa foto: freepik.com

About Author