Scrisoare către copilul meu… (interior?)
Dragul meu copil,
Sunt atât de multe momente în care simt că aș vrea să îți spun mai multe… și totuși nu găsesc puterea în mine. Mă uit la tine și mă regăsesc atât de mult… încât nu știu dacă să mă bucur sau să mă întristez.
Uneori îți vorbesc pe fugă, mă răstesc sau te reped… și apoi realizez că tu nu voiai decât ceva banal, ce cu siguranță nu merita o reacție atât de dură. De aici au pornit și mustrările mele. De aici și gândul meu…
Dragul meu copil, aș vrea să știi că oamenii mari sunt tot copii neînțeleși. Ba chiar uneori cred că noi înțelegem mai puține decât voi. Suntem atât de plini de programări ce au fost realizate asupra noastră, de așteptări suprapuse, de coduri și de semnificații încât vin clipe când ne blocăm.
Și oamenilor mari le este frică… deși de cele mai multe ori nu recunosc. Poate că nu ne mai temem de „bau bau”, de întuneric, de faptul că nu vom avea prieteni sau de reacția părinților la o notă proastă… dar ne este frică de boală, de necunoscut, de îmbătrânire, de pierderea părinților și de faptul că nu suntem niște părinți suficient de buni și că vă putem răni.
Noi vrem să fim cei mai buni părinți… dar uneori tocmai pentru că ne străduim prea tare… eșuăm. În încercarea noastră de vă vedea fericiți tindem să uităm de diferențele dintre noi. Și poate ne este și greu să acceptăm că suntem depășiți și că nu mai înțelegem limbajul vostru, nevoile pe care le aveți și ceea ce simțiți. Suntem atât de blocați în propria noastră evoluție încât uităm că trebuie să vă lăsăm și pe voi să experimentați. De fapt, e mai profund de atât… ne este atât de frică de faptul că v-ați putea răni în procesul învățării încât uităm că aveți nevoie de răni pentru a vă forma. Ne este greu să acceptăm că nu vom fi acolo toată viața pentru voi… și că nu veți fi mereu mici.
… Niciodată nu este momentul bun pentru o veste proastă, iar viața are un umor tare ciudat. Cumva Universul știe că dacă îți dă vești rele când ești în cădere, te vei lovi mai brusc, dar măcar te va doborî o singură dată, lăsându-te apoi fără nicio altă variantă decât aceea de a te ridica. Așa că da, nu trebuie să-ți fie frică să cazi, să greșești, să eșuezi sau să te confrunți cu o veste rea. Sigur că aș fi ipocrită să îți spun că e ușor. Viața nu e ușoară. Nu cred că ăsta este scopul ei. E o încercare. E o șansă ce ne-a fost dată pentru a ne obține locul dincolo (oriunde ar fi asta). Poate în ceata drepților. Nu știu încă. În orice caz, deși acum poate nu are sens pentru tine, experiența și vârsta te vor face să înțelegi mai bine aceste concepte abstracte.
Noi, toți, suntem mult prea mici în Universul acesta mare… dar suntem întregul Univers atunci când vine vorba despre deciziile pe care le luăm. Ce vreau să zic este că noi suntem singurii în măsură să controlăm tot ceea ce ține de noi, de reacțiile noastre. Oricât de grele ar fi unele momente, doar noi avem puterea de a decide cum răspundem la ceea ce vine spre noi. Și da, uneori vei vrea să stai, să plângi, să te descarci… și da, poate vor fi și momente când vei simți că nu mai are rost, că viața doare prea tare, că existența este doar o glumă proastă menită să îți arate cât ești de slab. Poate vor fi și momente când vei crede – complet eronat – că doar tu nu ești capabil și vei simți nevoia să te compari cu alții care, în ochii tăi, sunt mai puternici. Realitatea este că toate aceste gânduri sunt pure capcane. Fiecare om are o poveste, are un Univers, are un Adevăr. Și da, uneori e greu… dar ține minte că nimic în existența aceasta fizică nu este permanent. Nici binele, dar nici răul. Orice stare va trece… și chiar dacă vei simți că ești la fundul prăpastiei și că nu mai vrei deloc să te ridici… e ok. Dă-ți voie să plângi, să eliberezi, să trăiești durerea… las-o să se scurgă din tine, las-o să se consume… căci așa o vei ajuta să se ducă, să se vindece… și într-un final vei fi iar liber să trăiești, să te ridici, să crești.
Dacă, însă, nu vei lăsa aceste emoții să iasă, ele nu se vor consuma… ele TE vor consuma. Vor roade din tine, se vor hrăni cu energia ta… și te vor îmbolnăvi.
Probabil că nu îți plac oamenii vulcanici. Sincer, nici mie. Mă sperie. Mă blochează și mă necăjesc. Dar agresivitatea nu este singura formă în care pot fi eliberate emoțiile negative. Uneori ele iau forma creativității. Uneori din frică și durere scriem, cântăm, pictăm sau chiar alergăm. Fiecare din noi are propria metodă de a le da o voce… și sunt convinsă că și tu vei găsi formula care să aibă sens pentru tine.
Viața este frumoasă. În spatele durerilor sunt adevărate binecuvântări. Știu că probabil nu are mult sens treaba asta pentru tine… dar te rog, ai încredere în mine. Ai încredere că doar tu poți decide cum experimentezi viața. Și poți trăi în disperare… sau poți decide să accepți durerea ca parte absolut necesară progresului tău… Și poți ținti mai departe. Spre un scop. Poate fi mărunt. Nu trebuie mereu să fie ceva mare. Poate fi ceva mărunt, dar să aibă sens pentru tine. Apoi mai cauți un scop. Și încă unul. Și încă unul. Și tot așa până când Scopul te va găsi pe tine.
Ai încredere că nimic nu este întâmplător.
…
Așa că, dragul meu copil, revin la tine… Revin și te rog să mă ierți și să ții minte că te iubesc. Și uneori greșesc. Și uneori mi-e frică. Și uneori nu știu cum să reacționez. Dar nu mă las. Fac tot ce pot… și chiar și când nu mai pot, chiar și când greșesc față de tine, tot mai fac un pas – chiar și unul mic – și nu abandonez. Acesta este modul în care știu adulții să arate că iubesc.
About Author
