Fă voluntariat în propria viață și apoi îngrijește de alții

Reading Time: 4 minutes

Poate că am început să îmbătrânesc și nu mai sunt la fel de empatică precum eram odată…

… dar de ceva timp mă uit în jur și mă macină un gând:

De ce este mai importantă validarea externă decât împlinirea responsabilității naturale?

Să fiu mai precisă:

Am 30 ani, doi copii, o casă de întreținut, serviciu, mâncare de făcut, familie (părinți, socri, frați)… și multe alte responsabilități asumate în mod organic. La fel ca mine sunt mulți oameni. Sau, hai să zicem, femei… și cu toate acestea, am fost recent trasă la răspundere că nu mai am timp/vreau să mă implic în diverse acțiuni comunitare.

Așa că m-am tot gândit… m-am întors pe toate părțile… mi-am făcut toate calculele… și oricum aș fi dat-o am ajuns la aceeași concluzie:

De ce aș alege să cresc/îngrijesc copiii și familiile altora, când eu însămi am copii/familii de îngrijit?

Cum rămâne cu ai mei?

Dacă fiecare om și-ar asuma responsabilitățile organice pe care le are (ex: să nu arunce gunoaie pe stradă, să aibă grijă de copii, să își respecte bătrânii), lumea ar fi automat un loc mai bun.

Și, apoi, ok… realitatea este că nu putem controla treaba asta. Mereu vor fi adulți iresponsabili care vor lăsa în urma lor răni. Nu zic că nu este bine să existe persoane responsabile cu vindecarea acelor răni… dar nu mi se pare normal ca de acest lucru să se ocupe cineva care nu și-a făcut propriile teme.

Adică tu, mamă/tată fiind, în loc să stai să îngrijești de copiii tăi, în loc să îți întâmpini copiii în ușă, cu mâncare caldă, când vin de la școală… și să le asculți poveștile… te duci să faci asta pentru copiii altora, numai pentru că ei poate nu au pe nimeni care să facă asta pentru ei.

Petreci o oră cu un alt copil, dar când ajungi acasă pe al tău nici nu îl cunoști. Zici că îl știi, că nu te lasă orgoliul altfel. Zici că nu are nevoie de tine, că acea oră este mai importantă pentru celălalt… dar când copilul vine la tine și tu nu ai ce să comunici cu el… este răsfățat, nerespectuos, mare.

Oamenii rar exprimă ceea ce gândesc cu adevărat… sau ceea ce le trebuie. În special copiii

Nu mă înțelegeți greșit. Aceste gesturi sunt de-a dreptul lăudabile. Și mă bucur că există oameni mărinimoși care să le facă. Eu însămi obișnuiam să fac astfel de lucruri până să am familie. Și probabil o voi face iar când voi avea copiii mari. Dar când ai copii mici, mi se pare imoral să faci asta.

Plătești o bonă să stea cu copiii tăi, în timp ce tu stai cu ai altcuiva. În acest timp copilul tău îți va simți lipsa și va dezvolta diverse comportamene care nu îți vor fi plăcute. Dai vina pe alții pentru ele când, de fapt, vina îți aparține.

Te oferi voluntar să îngrijești bătrâni bolnavi, să duci ajutoare, dar ești certat cu proprii părinți/socrii…

Știu că viața nu reprezintă o stradă cu sens unic, în care totul merge drept. Înțeleg asta. Dar la fel de bine înțeleg și faptul că fuga de adevăr nu va face adevărul să dispară. Nu îl va transforma în altceva. Fuga de adevăr nu face nimic altceva decât să te ajute să trăiești o minciună frumoasă.

Știu că nimic în lume nu este mai greu decât să fii cu adevărat responsabil de viața ta. Dar asta este ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat.

E lăudabil să faci acțiuni de voluntariat atunci când timpul îți permite. Dar, asemenea bunului samaritean, fă-o în limita resurselor tale și fără prea mult zgomot. Și în niciun caz nu îi trage la răspundere pe cei care nu o fac.

Înțeleg acum de ce religia are sens în special de la o anumită vârstă

Nu vorbesc de ideile referitoare la viața de apoi, căci pe acelea încă nu le înțeleg. Mă refer strict la ideile moralității promovate de religie. În spatele fiecărui concept dezvoltat acum 2000 ani se află o idee de actualitate. Viața de acum este aceeași de atunci. Nimic nu s-a schimbat. Păcatele capitale existente în sufletul nostru sunt aceleași… și vor fi mereu.

Diferența este că inteligența umană a evoluat și există mult mai multe moduri în care ne putem pardona. Ne putem găsi scuze. Dar nimic nu scuză lipsa de asumare a propriilor acțiuni. Sau lipsa de responsabilitate.

Așa că viziunea mea este următoarea:

fii în primul rând voluntar în viața ta!

Dacă ai nevoie de validare externă, trăiește o viață exemplară: fii îngrijit, lasă în urma ta iubire, copii cuminți și satisfăcuți din punct de vedere emoțional, bine hrăniți și buni.

Fii în pace cu părinții și cu socrii tăi.

Iubește-ți frații și iartă-le nedeptățile.

Toate aceste lucruri necesită mult timp și mult efort. Dar aduc mult mai multă răsplată decât să faci acțiuni de voluntariat pentru a apărea în ziare, a te lăuda cu ce faci sau a-ți crește ego-ul înainte de culcare.

Iar când ai reușit să obții toată acea mulțumire interioară în propria ta „ogradă”, când sunt toate așezate la tine și nu mai necesită atât de multă mententanță, atunci te poți apuca să îngrijești și de curțile altora.

Nu e păcat să faci curat în casele altora, în timp ce a ta este murdară?

Cum crezi că ai mai putea avea energie să investești în propriile relații, când dai totul în alte părți?

O faptă bună este, cu adevărat, demnă de apreciere abia atunci când are puterea de a schimba ceva în bine… atât. Dar dacă în timp ce faci bine într-un loc, faci rău în altul… nu cred că ai câștigat mare lucru.

Îmi place ideea de echilibru, dar nu cred că merită.

Oricum… revin la ideea lui Jordan Peterson: avem mai mare grijă de animalele noastre decât de noi înșine.

Oare de ce?

Așadar, sunt multe moduri în care poți ajuta zilnic oamenii din jur și în care poți face bine. Nu e neapărat nevoie de gesturi mari. De cele mai multe ori cele mici au un impact mai semnificativ asupra societății decât acelea care necesită multe resurse și lasă în urmă mult zgomot.

Te îmbrățișez,

Grațiela