De ce atrag oamenii nepotriviti? Cele 7 Oglinzi Eseniene

Cu toate că unele întâlniri par „întâmplătoare”… adevărul este că nimic în viață nu este întâmplător. Oamenii pe care îi întâlnim (pe care, la un anumit nivel îi atragem) apar în calea noastră cu scopul de a ne învăța ceva. O parte din aceste lecții sunt pozitive, în timp ce pe altele tindem să le catalogăm drept negative.
Despre relații… din cele mai vechi timpuri
Cu toate că ne place să credem că tot ce este nou este revoluționar, adevărul este că de foarte multe atunci când căutăm înțelepciunea, o găsim mai ușor la Antici.
De când au apărut primii oameni, s-au născut și „cercetările” despre relații. Tocmai pentru că viața era mult mai simplă, și studiul interacțiunilor autentice dintre oameni era facilitat. Din fericire, o parte dintre aceste cugetări au fost consemnate în diverse forme și transmise mai departe.
Așa se face că deși au trecut peste 2000 de ani de când a dispărut această sectă religioasă a frațietății (esenienii), încă mai există anumite studii și teorii care au ajuns și la noi și care… au sens!
Ce credeau esenienii despre legile care conduc relațiile?
Esenienii au fost primii (cel puțin asta indică izvoarele istorice) care se raportau la relații folosind conceptul de „oglindire”. Ei porneau de la premisa că fiecare om cunoaște despre viață mult mai multe decât este conștient. Mai mult, ținând cont de faptul că Universul ca un Tot este o „suprapunere” de planuri (conștiințe), în momentul în care interacționăm cu ceilalți, ce facem de fapt este să interacționăm cu anumite oglinzi. Altfel spus, noi vedem în ceilalți ceva ce există deja în noi.
Pe principiul „it takes one to know one” – adică nu poți recunoaște un lucru decât dacă ai mai interacționat cu el în trecut, esenienii își învățau oamenii să înțeleagă subtilitățile lumii și să fie conștienți de de faptul că:
„Trăim ceea ce suntem și suntem ceea ce trăim”
Cu alte cuvinte, suntem responsabili în totalitate de ceea ce atragem în viața noastră, chiar dacă uneori nu suntem și conștienți.
În acest sens îți recomand să urmărești și filmulețul meu despre decizii și legea atracției (vei vedea că are sens în acest context):
Despre frecvențe
Așa cum spuneam și în filmuleț, noi suntem energie și, în consecință, existăm pe anumite frecvențe. Mai departe, atragem în viața noastră inclusiv persoane care corespund frecvențelor noastre.
Altfel spus, este exact ca la matematică (sau la logică) unde învățai despre mulțimile care se suprapun. Hai să luăm un exemplu: Maria.
Maria este o tânără de 25 de ani care toată viața și-a dorit să aibă o relație bună. I-a plăcut să ajute oameni și animale și se spune despre ea că „are un suflet bun, dar nu prea are noroc în dragoste”. Toate relațiile în care a intrat s-au soldat cu dureri și eșecuri. Ea este foarte rănită și nu mai are încredere în bărbați. Chiar dacă a avut parte de multă iubire în copilărie, ea simțea superficialitatea din relația părinților ei. Îi auzea adesea certându-se când credeau că ea nu este acolo și tot ce voia era să aibă liniște. Părinții ei se iubiseră cândva, dar credința ei era că „dragostea durează între 6 luni și 3 ani”, pentru că asta îi spunea toată lumea. Așa se și face că toate relațiile ei se terminaseră cu puțin înainte de a împlini acest termen.
Cum funcționeză frecvențele?
Astfel, Maria transmite semnale pe următoarele frecvențe:
- Frică – frica de eșec, de o nouă relație nepotrivită, de faptul că ar putea repeta scenariul părinților, de iubire;
- Sentimentul că nu este suficientă – pentru că încă de mică se simțea neputincioasă în raport cu părinții săi pe care ar fi vrut să îi vadă mai fericiți împreună;
- Milă – singurele momente în care se simțea iubită cu adevărat erau cele în care era bolnavă sau plângea. Atunci primea atenție și așa ajunsese să confunde iubirea cu mila;
- Suferință – era o fire melancolică. Îi plăceau cărțile și filmele romantice în care partenerii sufereau tragedii cumplite pentru iubire;
- Compasiune – de mică fusese „mama tuturor răniților”. Nu putea întoarce spatele unei persoane care avea nevoie de ajutorul său. Pur și simplu pentru ea acesta era un semn de iubire;
- Compromis – Maria nu știe foarte multe despre ea, din acest motiv consideră că trebuie să facă foarte multe compromisuri pentru a fi fericită. Îi e mai ușor să renunțe la ce își dorește ea, dacă asta înseamnă ca persoana de lângă să fie fericită.
- Sacrificiu – pentru ca ea să aibă o familie, părinții ei și-au sacrificat propria fericire. Cumva, asta a văzut la toți oamenii din jur. Ea crede că nu există iubire adevărată și că pentru a putea trai este obligatoriu să faci sacrificii.
- Victimizare – Maria este sătulă de „băieți răi” și de „oameni fără suflet care profită de ea”.
⚠️ Atenție! Cuvintele pe care le folosim cel mai des sunt cele care ne definesc adevărata lume interioară. Noi nu suntem ceea ce credem că suntem… ci suntem pur și simplu ceea ce… suntem!
Îți recomand să citești și Vezi cum te AUTOSABOTEZI folosind cuvinte si expresii celebre.
Acestea sunt lucrurile pe care Maria le-a învățat despre relații de la părinții ei, de la oamenii din jur și de la restul relațiilor pe care le-a avut (și, dacă este să merg mai departe chiar din ADN – îți recomand să citești și materialul meu despre Psihogenealogie).
Ce va atrage Maria?
Maria pare să fie un magnet pentru „oamenii nepotriviți”. Nu a umblat cu „golani”, dar cumva, mereu a ajuns să aibă inima frântă și să simtă că nu aparține.
Ultimul ei prieten, George, era un băiat bun. O atrăgea la el faptul că îi acorda foarte multă atenție și o făcea mereu să râdă. El rezona cu ea pe următoarele frecvențe:
- Frică – și el avusese parte de multe răni, încă din copilărie. Își dorise mult să aibă o relație bună, dar încă de la 12 ani suferise din cauza fetelor, care „nu îl înțelegeau”;
- Sentimentul de neputință – pentru că în copilărie fusese victima unui accident de mașină în care își pierduse fratele mai mic… trăia încă marcat de faptul că viața este nedreaptă și că el nu poate influența prea mult nimic. Din acest motiv era destul de pasiv. Îi plăcea să glumească mult, pentru a-și masca adevărata suferință interioară;
- Milă – în orice relație intra, debuta prin a povesti evenimentul cumplit din copilărie. De fiecare dată când povestea, lacrimile îi inundau ochii. Oricât de rece ar fi fost oricine, povestea sa înduioșătoare încălzea orice inimă. Era și un orator deosebit.
- Suferință – deși râdea foarte mult și îi plăcea să îi distreze pe ceilalți, George era un tip introvertit căruia singurătatea îi venea mănușă. Adeseori simțea nevoia să bea pentru a uita.
- Compasiune – George credea că are o misiune superioară, motiv pentru care s-a hotărât să lucreze în descarcerări. Cu toate că accidentele de mașină îl țineau conectat la suferința sa, era extrem de capabil să simtă compasiune pentru orice ființă vie și își făcea meseria cu multă dedicare. Era „un suflet bun”.
- Sacrificiu – În relații fusese învățat că fericirea trebuie sacrificată pentru liniștea proprie. Nu credea cu adevărat în fericire… și nici în relații.
- Victimizare – era evident că el fusese o victimă a sorții. Cel puțin asta credea cu toată ființa sa.

Frecvență joasă
Sigur, amândoi sunt oameni buni și faptul că împărtășeau foarte multe lucruri comune i-a atras. Totuși, ce s-a întâmplat în timp a fost ca el să își epuizeze glumele în raport cu ea, să înceapă să îi acorde tot mai puțină atenție și să se retragă în acool, pentru a uita. O iubea în continuare, numai că i se părea că ea are nevoie de prea multă atenție și totul părea epuizant pentru el.
Ea, pe de altă parte, era nefericită pentru că încă o dată simțea că a dat peste cineva căruia nu îi pasă. Ea trebuia să se sacrifice, să facă totul numai cum voia el, să îi dea lui prea mult spațiu… ajungând să pice într-o depresie cumplită. Pentru că el avea prieteni doar la lucru, cumva ea se simțea vinovată să iasă în oraș fără el, așa că își sacrifica fericirea pentru a sta alături de el, acasă.
Pe el acest lucru îl frustra, pentru că se simțea neputincios. Considera că ea l-ar vrea altfel și că el nu este suficient pentru ea. El era, încă o dată, o victimă. Ea, pe de altă parte… se vedea la fel.
Într-un final, după ce amândoi au ajuns să își piardă zâmbetul, au decis că este mai bine să meargă pe căi diferite. Le era milă unuia de celălalt, dar se simțeau prea vinovați de suferința pe care le-o produceau.
Ce se întâmplase de fapt?

În debutul relației, toate frecvențele lor purtau alte denumiri. Erau amândoi atât de dornici de a avea o relație bună, încât erau siguri că se vor potrivi (chit că în interior această dorință de a avea o relație era guvernată de frica de singurătate și de eșec).
Când s-au cunoscut, simțeau că dețin controlul. Ea simțea că îl face fericit prin faptul că râdea la glumele lui și că are mereu „cele mai inteligente replici” în timp ce el se simțea ca un adevărat cuceritor. Ea îi dădea mult spațiu, „se lăsa greu”, așa încât el trebuia să o cucerească prin multe atenții. Totuși, această aparentă stare de control masca o nesiguranță de sine evidentă.
Când George i-a spus Mariei povestea lui, ea a crezut că sentimentul pe care îl are este de respect. El căuta asta într-o femeie. Voia să se simtă respectat. Realitatea este că în timp, respectul s-a transformat în compasiune și, mai departe în milă.
Amândoi suferiseră foarte mult încă din copilărie, și aveau meserii nobile. Din acest motiv simțeau că sunt la fel și că suferința este un punct de legătură foarte puternic.
Nu în ultimul rând… amândoi sufereau de complexul salvatorului:
Teoria oglinzilor – ce spun acestea despre relații?
Acum, după ce ți-am descris pe scurt povestea Mariei și a lui George, hai să vedem cum poate fi ea explicată prin prisma teoriei celor 7 oglinzi eseniene.
Totuși, înainte de toate, simt nevoia să adaug faptul că atunci când ne dăm voie cu adevărat să acceptăm cine suntem, putem studia relațiile pe care le-am avut și/sau încă le avem cu ceilalți și chiar cu noi înșine, pentru a ne înțelege la un nivel mai profund. E greu să credem că existența noastră ca ființe poate cunoaște limite, dar este bine să putem avea măcar un vag habar referitor la cum tindem să reacționăm.
Oglinda 1: Ceea ce sunt(em) în acest moment
Nu îmi place să cred în limitarea „eu sunt...”, dar dacă înțeleg că „eu acționez așa… atunci când”, îmi este mult mai ușor să anticipez anumite evenimente, emoții negative și chiar să fiu mai atent și mai selectiv cu privire la oamenii pe care îi las să intre în viața mea.
Când s-au cunoscut, George era vesel, atent și grijuliu. Maria, pe de altă parte, era ludică, amuzată și fericită. Amândoi rezonau pe frecvențe înalte. Amândoi erau în același punct: voiau fericirea.
Se întâmplă de multe ori ca persoanele de lângă noi să ne schimbe starea. Cumva, în anumite situații, lumea există doar în „aici și acum”. Nu mai suntem conștienți de timp, de griji sau de lumea exterioară. De fapt, realitatea este că existența noastră deși limitată cognitiv de timp, nu există decât în clipă. Și dacă înțelegem că raportul nostru este aici și acum putem să înțelegem că acțiunile noastre din acest moment sunt un răspuns la stimulii prezenți.

Așa se face că uneori acționăm „fără să ne recunoaștem”. Cineva ne apasă anumite butoane și reușește să scoată tot ce este mai urât din noi sau, dimpotrivă, reușește să scoată la suprafață tot ce este mai bun. Starea noastră se oglindește în frecvența pe care ne-o transmite interlocutorul acum.
În acest sens îți recomand să urmărești și filmulețul meu despre nervi:
Oglinda 2: Ceea ce judecăm în acest moment
Despre judecată am tot vorbit în ultima perioadă. Ființa umană are această capacitate extraordinară de a emite raționamente (judecăți). Indiferent că vrem sau nu, gândirea este abstractă și are tendința de a traduce tot ceea ce există la nivel senzorial (vizual, olfactiv, auditiv, kinestezic...) în concepte. Totuși, pentru că nu suntem doar cogniție pură, ci avem și emoții (care la rândul lor au o memorie și sunt traduse prin intermediul proceselor gândirii), judecățile pe care le emitem tind să capete un sens mult mai intim.
Vezi și articolul: „Am dreptate! Cum funcționează creierul…”
Bun… evenimentele din jur ne pun adesea în situația de a-i judeca pe ceilalți, mai ales atunci când nu am făcut pace cu noi înșine. Când în interiorul nostru există răni, când simțim nevoia să ne protejăm sau când suntem geloși/invidioși… judecăm. Spun mai multe despre judecată în acest filmulet:
… și s-ar putea să aibă sens pentru tine și:
E posibil să judecăm o persoană ca fiind „nemiloasă”, „urâtă” sau „rea” acum… deși, dacă este să revenim după un timp, sua dacă ajungem să interacționăm mai mult și să o cunoaștem mai bine, să ne schimbăm părerea.
În foarte multe seri, când Maria stătea singură și George naviga pe internet cu o sticlă de bere în mână, ea îl acuza pe el că este „nepăsător”, „indolent” sau „rece”. În alte zile, însă, vedea în el un om cald, implicat și bun.
Judecățile sunt întotdeauna contextuale și influențate de moment. Din acest motiv, este esențial să lucrăm cu noi înșine, să ne identificăm acele puncte în care ne judecăm pe noi și să învățăm să ne acceptăm așa cum suntem. Acceptarea de sine ajută în dezvoltarea compasiunii și a empatiei. Când încetăm să mai facem asta, începem să avem relații autentice.
Oglinda 3: Ceea ce am pierdut, oferit, cedat la un moment dat
Experiențele noastre sunt în mare parte definitorii pentru comportamentul pe care îl adoptăm. Din acest motiv, de multe ori acționăm într-o situație dată, prin prisma amintirilor.
George a fost traumatizat de evenimentul tragic din copilărie. Din acest motiv de fiecare dată când simțea că pierde pe cineva, când se simțea neputincios, se ascundea (exact cum făcuse și când a văzut că mașina se răstoarnă și nu putea face nimic). Mai mult, la volanul mașinii fusese mama sa, pe care o acuza pentru incident, chiar dacă numai la nivel subconștient. Totuși, pentru că în interiorul său exista amintirea evenimentului, el nu accepta să se urce în nicio mașină condusă de o femeie. Deși nu dădea niciodată explicații, pur și simplu nu voia să meargă niciodată cu mașina Mariei și nici să o lase pe aceasta să conducă mașina sa.
Pentru Maria era extrem de frustrant. Ea nu întrebase niciodată cine se afla la volan în momentul producerii accidentului… și nici el nu îi povestise. În mintea ei nu exista niciun motiv logic pentru care el nu voia să o lase pe ea să conducă. O singură dată, complet întâmplător, fusese nevoit să meargă cu ea… și stătea crispat, o avertiza la fiecare manevră și era încordat. Maria era sigură că el are o problemă cu ea și cu modul ei de a conduce. El spunea adesea că ea nu este atentă când conduce și îl deranja că vorbește la volan.
Ceea ce se întâmpla, de fapt, era faptul că el privea prin oglinda a ceea ce oferise (încrederea în mama sa) și ceea ce pierduse (frățiorul + încrederea în abilitățile de șofat ale femeilor). Era atât de traumatizat de evenimentele din trecutul său încât nu era capabil să vadă prezentul. Emoțiile pe care le trăise la 12 ani se repetau de fiecare dată când se punea problema să conducă Maria.
Fiecare experiență este UNICĂ și trebuie TRĂITĂ ca atare!
Oglinda 4: Cea mai uitată dragoste pierdută (sau mare frică) pe care am avut-o la un momentdat…
Aceasta este oglinda care dă cele mai mari bătăi de cap… pentru că asociază o emoție negativă (frica) uneia pozitive (dragostea).
Prima iubire nu se uită niciodată… auzim adesea. Dar realitatea este că avem multe prime iubiri pe care le ștergem din memorie, dar care ne rămân blocate în conștiință.
Multă lume confundă iubirea cu sexul sau cu ideea de romantism. Realitatea este că iubirea este asexuală și extrem de complicată. Am fost lăsați să iubim în milioane de feluri. Și cu cât știm mai multe moduri de a iubi, cu atât devenim, oarecum, mai vulnerabili. Cu cât știm mai multe moduri de a iubi, cu atât avem mai multe frici raportate la pierderea iubirii (dacă poveștile nu au avut neapărat un final fericit).
Dar NU este nimic rău în a iubi, a fi vulnerabil sau chiar a fi rănit. Fiecare persoană care intră în viața noastră are rolul de a ne învăța ceva. Nu ne putem bucura cu adevărat de fericire până ce nu simțim tristețea… ar spune unii. Și poate că așa și este. Oricum, există multă frumusețe în vulnerabilitate. În acest sens îți mai propun un filmulet:
Prima iubire
Maria era o persoană foarte iubitoare și caldă. De mică fusese extrem de iubită de oamenii din jur, mai ales pentru veselia sa. Totuși, ca pentru majoritatea fetițelor, tatăl ei fusese prima sa mare iubire.
El era un bărbat foarte copilăros. Un fel de „copil mare”. Se juca adesea cu ea, îi făcea toate mofturile… și chiar o lăsa să îi împletească părul ori să îl macheze.
… Totuși, în timp, relația lor s-a răcit. Nu își mai amintește de ce, dar zâmbetul lui părea tot mai șters. Certurile frecvente îl făceau să fie indispus și să nu îi mai acorde atâta atenție. Încet, încet, timpul pe care îl petrecea acasă (și, implicit, cu ea) se redusese… și, până ca ea să realizeze, în inima ei se strecurase deznădejdea și frica. Credea că nu mai este suficient de gingașă ori de jucăușă pentru el. Credea că a greșit undeva, dar nu ar fi putut spune unde, sau cum.
Raceala lui o făcea și pe ea rece. Îl iubea în continuare și știa că și el o iubește, dar faptul că avea nevoie de spațiu o îngrozea. Credea că ea este de vină pentru aceasta.
În timp a uitat complet de aceste emoții… dar ele nu au uitat de ea!
A doua „primă iubire”
Când s-a dus la școală și-a făcut primul prieten. Amic, desigur. Era un băiețel vesel, care îi acorda foarte multă atenție și cu care putea juca orice. S-au mutat chiar și în aceeași bancă. Îl iubea… așa, sincer, cum știu copiii să iubească.
Totuși, într-o zi, prin clasa a III-a, el a venit la școală supărat. Nu a vrut să îi explice nimic. Ba chiar, enervat de insistențele ei, a aruncat cu penarul în tablă și i-a spus să îl lase în pace „că nu este nevasta lui ca să aibă dreptul să îl cicălească” și a plecat din clasă. Ea, rănită complet de gestul lui, s-a mutat din bancă. Și-a spus că nu îi pasă, dar cu greu a suportat întâmplarea.
Nu și-au mai vorbit câteva săptămâni… decât întâmplător. O lună mai târziu el a încetat să apară la școală. Părinții divorțaseră și el se mutase împreună cu mama sa într-un alt oraș. Neajutorarea a cuprins-o, alături de un sentiment profund de ură. Se învinovățea pentru faptul că nu reușise să îl facă să stea. Nu înțelesese exact ce se întâmplase. Credea că el a plecat din cauza ei. Nu s-a putut ierta.
A treia „primă iubire”
Timpul a trecut și Maria a ajuns la liceu. Cum era de așteptat, într-una din zile, inima a început să îi bată puternic. Se îndrăgostise. Problema era că el … era tatăl celei mai bune prietene a ei.
Nu înțelegea ce se întâmpla cu ea. Era atât de rușinată și totodată se ura complet. Se considera bolnavă. Era capabilă să înțeleagă ce simte, dar cu toate acestea nu putea spune nimănui. Și-ar fi dorit să poată discuta cu cineva care să nu o judece, dar în interiorul ei era deja un amalgam de injurii și critici. Era puternică, așa că a decis să nu mai vorbească cu prietena sa, să o ignore și să stea departe de casa ei. Nu putea accepta ce i se întâmplase. Omul fusese doar bun și blând cu ea. Era un bărbat bine și extrem de amuzant pe deasupra.
Atunci a decis că nu are voie să e îndrăgostească, pentru că atunci când o face, alege numai persoane neporivite.
Nu se mai îndrăgostise până atunci, dar își amintea de colegul ei, de tatăl ei… și știa că este defectă. Continua să își spună asta la nivel subconștient.
A patra „primă iubire”
Poate că te-ai plictisit deja de atâtea „prime iubiri”, dar realitatea este că multă lume abia pe aceasta ar fi luat-o în considerare (uitând tocmai de temelia pe care se fondase Universul ei relațional).
Avea 17 ani. Avea câteva prietene… și câțiva prieteni. Îi plăcea să fie înconjurată de oameni și să facă acțiuni de voluntariat. Cu toate acestea, nu se apropia prea mult de nimeni, pentru că îi era frică de faptul că „s-ar putea iar îndrăgosti de persoana nepotrivită” și va pierde un nou prieten/o nouă prietenă.
Totuși, într-o tabără, a cunoscut un băiat. Ea era clasa a XI-a, el era clasa a XII-a. Erau din orașe diferite, dar păreau să aibă atât de multe în comun.
Ziua își zâmbeau, ștrengărește, din depărtare, în timp ce seara se întâlneau, pe ascuns, pe malul mării. Nimeni nu trebuia să știe nimic de ei. Stăteau până aproape de dimineață îmbrățișati pe plajă. Râdeau, se tachinau și simțeau că viețile li s-au aliniat, în sfârșit.
Era foarte fericită. Pentru prima dată simțea că s-a îndrăgostit de persoana potrivită. Au fost 8 zile magice, în care și-au promis luna și stelele. Era primul ei iubit. Îi furase primul sărut… și odată cu el și primele speranțe.
Într-o relație la distanță
Totuși, inevitabilul s-a produs. Au fost nevoiți să se întoarcă acasă. Între ei nu era distanță foarte mare… decât vreo 200 de km. El se pregătea pentru bac, în timp ce ea aștepta cu nerăbdare momentul în care se vor muta împreună la facultate. Se gândise deja cum își vor lua chirie comună și cum vor face totul împreună.
… Planul a mers perfect… o vreme. Au rezistat la distanță 8 luni. S-au și văzut de vreo 3 ori, în rest vorbeau la telefon. După 8 luni, însă, el a devenit tot mai agitat. Nu mai avea răbdare, nu mai avea încredere că va mai putea fi ceva între ei. Spunea mereu că „ochii care nu se văd se uită”. Și, ce-i drept, erau mulți ochi care îi aminteau de ai ei și îi distrăgeau atenția.
Mai mult, examenul de final îl stresa cumplit, precum și admiterea la facultate. Nu mai avea timp de ea, iar acest lucru o neliniștea îngrozitor. Era convinsă că greșise ea undeva. Se chinuia să îi acorde mai multă atenție, pentru că știa că asta era ceea ce și-ar fi dorit ea.
Într-un final, după 3 luni de apeluri nepreluate, de certuri și lacrimi, el a decis să pună capăt relației. Mai avea doar câteva zile până la bac și nu se putea concentra dacă ea continua să îi ceară câte în lună și în stele.
Atunci ea s-a simțit rănită, folosită și părăsită. Și-a amintit iar de toate argumentele pentru care nu este suficient de bună. Și-a amintit de cum fusese părăsită și în trecut, sau de cum fusese nevoită să își părăsească prietena pe care o iubea, de altfel, atât de mult. Credea că nu este demnă de iubire și vibrația i-a scăzut mai mult.
Iubiri uitate
În timp, toate acestea au devenit pentru Maria niște iubiri uitate. Ea s-a maturizat, a devenit mai atentă și mai conștientă de sine, dar cu toate acestea părea să aibă în continuare parte doar de relații eșuate. Prietene în care nu putea avea încredere (fără să poată spune, conștient, de ce), iubiți cărora îi era frică să le ofere libertate.
De fapt, cuvântul cheie pentru ea era frică. S-a legat inconștient de niște emoții pe care și le-a însușit. Frica se datorează în mare parte unor concluzii pe care le-a tras singură la un momentdat.
Astfel, vindecarea apare doar în acel moment în care Maria este capabilă să vadă povestea din mai multe perspective, mai ales din cea a persoanelor care au rănit-o. Ea trebuie să învețe să se ierte și să îi ierte și pe ei. Să se întoarcă la acele iubiri și să le vindece, să nu mai ia totul atât de personal!
Oglinda 5: A mamei, a tatălui și a Creatorului
Aici are cel mai mult sens Psihogenealogia. Învățăm la școală că personalitatea ne este influențată în principal de două lucruri:
- de fenotip: mediul cu care interacționăm, ceea ce vedem în jur, prietenii noștri, anturajul, etc;
- de genotip: bagajul de informații genetice pe care îl primim în momentul în care fecundarea ovulului are loc.
Psihogenealogia reprezintă o ramură a psihologiei care se ocupă cu studiul genelor. Dar diferența, fundamentală, față de genetică stă în faptul că aceasta explică modul în care moștenim de la părinții noștri emoții, sentimente, afecte, comportamente de care nici nu suntem conștienți.
Părinții Mariei
Precum am mai spus, părinții Mariei au avut o frumoasă poveste de dragoste. S-au iubit sincer. Erau niște „copii mari” în momentul în care s-au cunoscut. Mama sa, o fire ceva mai rezervată, fusese fascinată de umorul celui ce urma să îi devină soț. Ei îi plăcea să socializeze – de altfel se întâlniseră la o petrecere – iar lui îi plăcea să o facă să râdă. Cu timpul, însă, tăcerea s-a lăsat peste relație, atunci când greutățile au început să apară.
Mama sa o învăța mereu că iubirea este ceva efemer și că nu trebuie să se încreadă în ea. Tatăl, pe de altă parte, îi spunea să aibă încredere că totul va fi bine.
Adolescentă fiind a înțeles că începea să îi semene tot mai mult mamei. Oglinda mamei se reflecta și în relații. Pe măsură ce timpul trecea, devenea tot mai critică, mai nemulțumită și se autosabota. Aștepta, cumva, ca totul să se termine. Preluase în mod inconștient credința mamei că dragostea are temen de expirare.
Totodată, căuta un bărbat vesel și era fascinată de același tip masculin precum propria-i mamă. Privea relațiile prin prisma căsătoriei părinților ei, fără ca măcar să fie conștientă de acest lucru.
Relația cu Creatorul
De curând citeam undeva că în Islanda religia a fost declarată „boală psihică”. Îmi place să cred că este o glumă… cu atât mai mult cu cât:
Relația pe care o avem cu Creatorul se oglindește în acțiunile noastre și ne conduce existența.
Când crezi în Dumnezeu, în Univers sau în orice ființă superioară ție, când accepți că nu ai apărut pur și simplu, când crezi într-o energie suplimentară care a pus totul în mișcare, indiferent de numele pe care îl dai acelei entități… ai un comportament specific.
Există o Sfântă Treime, și nu mă refer la cea creștină. Există o triadă extrem de importantă care a făcut posibilă existența noastră, iar ea este formată din:
MAMĂ – TATĂ – CREATOR
Adică Ovul, Spermatozoid și Energie!
Fără Dumnezeu (sau oricum l-ai numi tu) nu poate exista viață. Dacă am căzut de acord asupra faptului că relația cu părinții ne influențează comportamentul în raport cu ceilalți, aș vrea acum să discutăm puțin și despre relația cu Dumnezeu.
Majoritatea religiilor susțin faptul că Dumnezeu este iubire necondiționată. Cu toate acestea, oamenii au introdus în calcul reguli, cu alte cuvinte… condiții.
Esenienii, autorii teoriei pe care o prezint acum, susțineau principiul iubirii necondiționate, însă nu creditau femeia sau uniunea cu aceasta, motiv pentru care nu se căsătoreau. Consecința cea mai evidentă a acestei relații cu Dumnezeul lor creator a fost dispariția inevitabilă a sectei (unde nu există uniune între Bărbat și Femeie, nu există perpetuare a speciei).
Valorile, regulile și credințele lor îi limitau.
Mai departe, evreii erau foarte conservatori când venea vorba despre a avea relații cu persoanele din alte secte. De fapt, acestea erau interzise. Cu toate că aveau același Dumnezeu iertător, omorau cu pietre femeile care greșeau. De asemenea, ei puneau un accent foarte mare pe bogăție.
Creștinii… au un Dumnezeu bun și iertător, care a primit cu bucurie lacrimile desfrânatei. Cu toate acestea, legile creștine pedepsesc aspru fărădelegile. Nu pe pământ, ci în cer. Nu mai vorbim despre o pedeapsă a trupului, ci deja consecințele acțiunilor noastre vor fi revăzute într-o lume de Apoi înfricoșătoare.
Credința – libertate sau limitare?
De-a lungul timpului am discutat cu multe persoane despre religie. Și, recunosc, îmi place tare mult să văd optica fiecăruia. Nu știu dacă am auzit 3 oameni cu exact aceeași credință (persoane care să nu e cunoască între ele, desigur). Și nu vorbesc acum despre teologi și despre ceea învață despre religie. Vorbesc acum despre credință.
Credința fiecărui individ este diferită, cum și relația sa cu Divinitatea este diferită. Ce contează, însă, cu adevărat este ca aceasta să existe și să fie autentică. Să fie a ta și să fii conștient de ea.
Tony Robbins în „Trezește uriașul din tine” pune un accent deosebit pe valori și credințe. De fapt, nu cred că există curs de NLP (Programare Neuro-Lingvistică) la care să fi participat și care să nu aducă în discuție acest aspect.
Maria e catolică. Ea a fost învățată că soțul și soția sunt uniți pe viață și că nu trebuie să își piardă virginitatea înainte de căsătorie. Cu toate acestea, a călcat strâmb și crede că trebuie să plătească. Părinții ei nu și-au permis să divorțeze atunci când relația nu a mai mers, așa că nici ea nu își permite să o facă. Nu vrea să ajungă în Iad, așa că în fiecare relație pune o presiune incredibilă: caută din start un partener care să fie pregătit să o ducă la Altar.
Înțelegi cum funcționează această limitare?
Oglinda 6: a „cuceririi nopții negre a sufletului”
Creștinii spun că Dumnezeu nu îți va da niciodată mai mult decât poți duce. Iar această oglindă face referire exact la cât poți duce – adică la suferință. Momentele grele spun ceva pentru noi. Reacțiile noastre sunt diferite atunci când suntem fericiți, față de atunci când suferim. Gândurile, emoțiile și expresiile noastre se schimbă în aceste clipe.
Învățând să rescunoaștem cele mai negre stări, precum și să le acceptăm ca fiind parte din noi, putem avea relații mult mai bune cu cei din jur.
Emoțiile și evenimentele negative au rolul de a ne ajuta să înțelegem ceva. Dacă privim viața în felul acesta avem șanse mult mai mari și să ne păstrăm integritatea psihică, și să atragem lucruri mai bune.
Așa cum celulele cu bastonașe și conuri din ochi ne ajută să ne adaptăm la întuneric, la fel există în interiorul nostru resurse care să ne ghideze în exteriorul panicii.
Dar ce trebuie să înțelegem de la această oglindă este faptul că așa cum există ciclul circadian (după zi e noapte… și după noapte zi), la fel avem nevoie și noi de întuneric pentru a putea crește. Când acceptăm aceste stări ca fiind benefice și învățăm să le înțelegem, putem să ne armonizăm mai bine cu cei din jur.
Oglinda 7: a modului în care ne percepem pe noi înșine
Nu de puține ori există o discrepanță totală între modul în care ne percepem noi înșine și felul în care ne văd ceilalți. Fiecare are propria sa oglindă în care are adunate experiențe pe care le-a interpretat în felul său.

Personalitatea umană este asemenea unei sfere care emite raze în diverse unghiuri și culori, în funcție de modul în care cade fasciculul de lumină pe ea. Și este normal ca modul în care noi ne vedem să nu corespundă modului în care ceilalți ne percep. Și invers.
Acum, ce este important de reținut aici este că noi suntem responsabili în primul rând de ceea ce transmitem noi, nu și de ceea ce înțeleg ceilalți.
Dacă nu există un cod comun de comunicare, șansele ca distoriunile să apară sunt imense! Din acest motiv trebuie să învățăm să acceptăm că înainte de a fi într-o relație cu o persoană din exterior, ne facem responsabili de a avea o relație bună cu noi înșine!
Maria era tentată să creadă că are o capacitate foarte mare de a-i iubi pe ceilalți, fără însă a se iubi pe sine. Realitatea, pe de altă parte, sugera opusul. Ea încerca să se iubească, dar nu găsea motive… și asta pentru că le căuta în exterior.
Toată lumea caută, cel puțin la un momentdat, validarea. Dar aceasta este cea mai bună când vine din interior. Când intri într-o relație gândindu-te în mod „altruist” la celălalt… și te sacrifici pe tine, ce faci, de fapt, este un gest egoist în care te sacrifici și pe tine, dar îl sacrifici și pe celălalt… numai pentru a putea avea satisfacțiile victimizării.
Transmitem ceea ce suntem
Pentru a putea simți iubirea… trebuie prima dată să o oferim. Și putem începe prin a ne-o oferi nouă înșine. Dar e bine să definim iubirea, pentru că este foarte posibil să realizăm că avem principii foarte diferite cu privire la acest concept.
Gabriel Garcia Marquez spunea că „dacă cineva nu te iubește așa cum îți dorești, asta nu înseamnă că nu te iubește din tot sufletul”.
Personal accept iubirea în orice formă, dar consider că la fel ca în orice act de comunicare, este cel mai sănătos să căutăm un partener care să vorbească același limbaj al iubirii cu noi. Chiar dacă nu e identic, cei doi pot găsi cuvintele împreună.
În loc de concluzii….
Oglinzile esenienilor sunt de actualitate și vorbesc despre pacea pe care e bine să o facem cu noi înșine, prezentând totodată dimensiunile la care apar cele mai multe confuzii de care oamenii sunt inconștienți.
În loc să ne grăbim să judecăm, e bine să căutăm în interiorul nostru, să vedem ce se află la fiecare nivel.
Așadar, în loc de concluzii îți propun o aplicație:
După ce faci un mic exercițiu de respirație pentru a te asigura că ești într-o stare cât mai liniștită (de relaxare), ia fiecare oglindă în parte și privește-te prin ea. Poți nota (dacă te ajută) sau poți contempla. Oricum ar fi, nu sări peste niciuna și nu încerca să abandonezi dacă începe să devină greu sau pare că nu e nimic acolo.
Te îmbrățișez,
Grațiela
Sursa foto copertă: washingtonian.com
Îți mulțumesc! 🤗🤗🤗
Foarte elaborat si util articolul. Il voi analiza cu atentia care i se cuvine.
Uau… jumate din poveste mi se aplica.Nu sunt catolica. Dar am suferit mult si chiar azi am avut o suparare mare. Mereu sunt in garda sau imi pregatesc un scut de aparare.
Wow! Chiar am învățat ceva astăzi despre mine. Mulțumesc mult ❤️
Interesant. Citind am trecut cu ochiii minții peste niște ani și etape …