Ce facem cu bucățile rupte din noi?
Stăteam acum și mă gândeam cum curge viața… și cum se schimbă lucrurile în jurul nostru…
În general nu suntem neapărat foarte conștienți de schimbare, pentru că suntem prea aproape de ea. Mergem cu ea în fiecare clipă, așa că pare naturală. Pășim, ținând schimbarea de mână, o ținem de vorbă, ne duce în lumea ei… și ne face să simțim totul atât de natural.
După ceva timp, însă, când privim înapoi… ne încearcă emoții dintre cele mai stranii. Știi sentimentul acela că tot ce ți se povestește despre viața ta reprezintă, cumva, acțiunea unui film?
Sau… mai interesant… că acel lucru ar fi parcă dintr-o altă viață?
…
Cumva, cred că nu doar pisicile trăiesc nouă vieți.
Cu cât înaintez în vârstă cu atât devin tot mai convinsă că fiecare dimineață reprezintă o nouă naștere. O nouă viață. O nouă șansă de a o lua de la capăt, de a îmbrățișa schimbarea, sau de a rămâne pe loc.
…
Viața este precum o stâncă, iar noi suntem sculptorii. În fiecare zi ne așezăm în fața stâncii noastre și sculptăm. E natural. Așa se face că în fiecare etapă a vieții suntem altfel. Ar fi și trist să nu fie așa. Sunt părți din noi pe care suntem nevoiți să le lăsăm în urmă pentru ca stânca să poată deveni o Artă.
…
Dar vremurile se schimbă și de fiecare dată este natural să evoluăm. Să devenim mai buni. Să căutăm detalii noi.
Uneori suntem nevoiți să acționăm mai brutal în timp ce alteori doar curățăm sculptura de praf.
Și da, sunt oameni cărora le este atât de frică de schimbare, atât de frică de evoluție și, de ce nu, poate chiar atât de frică de moarte încât aleg să se prindă cu totul de ceea ce ei consideră a fi cea mai bună formă a sculpturii lor, încât nu mai schimbă nimic. Rămân așa. În urmă. Blocați și triști, speriați de orice posibilă amenințare de schimbare.
…
Uneori se mint că este bine, dar urmele uzurii, îmbătrânirii se văd de la distanță. Poate chiar devin una cu sculptura lor, refuzând adaptarea, în timp ce totul în jur se schimbă.
…
Mai sunt și cei ce grăbesc procesul. Cei ce sculptează prea mult, până când nu mai rămân cu nimic al lor. În cel mai fericit caz adună toate bucățile de pe jos și se străduiesc să mai facă ceva. Unora le ies, până la urmă, adevărate capodopere.
Alții, însă, ajung să „se piardă pe ei”. Ce nu înțeleg ei, însă, este faptul că toate acele bucăți din jurul lor, oricât ar fi de neregulate… oricât de puțin sens ar face pentru cei ce trebuie să le dea un nume, să le încadreze într-o catergorie… sunt tot părți din ei.
Ce vreau să spun este că în realitate nu ne pierdem niciodată pe noi înșine.
Noi înșine suntem o stâncă, oricât de divizat ne-ar părea uneori sufletul. Chiar și din bucăți, noi vom putea oricând alege ce are sens pentru noi. Oricât de amar și de lipsit de sens ar părea drumul pe care ne aflăm, mai devreme sau mai târziu, dacă adunăm bucățile pe care le recunoaștem din noi înșine, vom ajunge acolo unde trebuie.
About Author
