Scapă de anxietate și depresie. Soluția? Nu promite. Nu te atașa. Trăiește!

Reading Time: 9 minutes

A trecut ceva timp de când nu mi-am mai permis să dorm atât de mult. Somnul a fost pentru mine mereu un lux, fiind o fire obsedată de muncă. Totuși, se pare că sunt atât de puține lucruri pe care le știu despre corpul meu…

2019 – ce-am avut și ce-am pierdut

Momentul bilanțului este mereu unul copleșitor pentru mine. Și asta pentru că deși acuz timpul că trece prea repede, un an mi se pare o perioadă extrem de lungă.

2019 în particular a fost un an … plin.

Verbul anului: luptă.

A fost un an plin, în care mi-am schimbat haina și moravurile de o sută de ori. Anul acesta am vrut cu tot dinadinsul să aflu cine sunt… sau măcar cine NU sunt.

Substantivul anului: întrebare.

Mi-am pus mai multe întrebări ca niciodată. Unele au fost bune, altele mai puțin. Dar fiecare răspuns mi-a adus noi lucruri în viață și totodată a eliminat altele.

Anul 2019 m-a transformat și, la un anumit nivel, m-a transfigurat. Am eliminat tot ce credeam cândva că mă caracterizează, că știu despre mine… exact ca în filosofia japoneză: am făcut ordine. Și am înțeles acum de ce în general multora ne este frică să aruncăm lucruri: fiindcă ne simțim mai goi, mai singuri. Dar în 2019 am înțeles că multe din lucruri pentru noi sunt simple gunoaie care ne trag în jos. Și ceea ce pentru noi nu ma valorează nimic, pentru alții ar putea însemna totul. Așa că este cel mai sănătos să golim casa de tot ce nu mai are semnificație și să lăsăm loc.

Este asemenea melodiei lui Dan Teodorescu (Taxi) – Dragostea ca o pereche de pantofi… dacă nu-ți mai trebuie dragostea mea, dacă nu mai știi ce să faci cu ea, n-o arunca așa… mai bine așeaz-o undeva. Așeaz-o într-un loc cu multă lume…

Cam așa a fost 2019 pentru mine din punct de vedere social. M-am simțit ca o pereche de pantofi aruncată pur și simplu… pentru că am încetat să mai fiu utilă. Am înteles, astfel, că și noi suntem obiecte în viețile altora, obiecte care se luptă să își dea valoare. Dar relațiile sociale au ciclicitate, atunci când se bazează pe interes.

De multe ori ne mințim că ne iubim pur și simplu, că ne apreciem, când în realitate este vorba despre o nevoie pe care ne-o satisfacem.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta. Și prin această prismă am realizat și unde greșeam în raport cu ceilalți: având complexul mamei tuturor rănițiolor și fiindu-mi prea frică să petrec timp cu mine însămi, să mă studiez cu adevărat pe mine și să văd ce doare… considerându-mă cea mai puternică, mai capabilă și mai dură persoană… am avut tendința să mă feresc de oameni cu adevărat puternici, liniștiți și împliniți, pentru că lor nu le puteam fi de folos. Iar eu trebuia să fiu de folos.

Aveam nevoie să salvez… pentru că aveam nevoie să fiu salvată

Din nevoia mea de a fi un salvator, de a mă asocia cu Mesia, de a fi „în conexiune cu latura mea divină” … nu am știut să am relații. Nu am putut avea nicio relație socială autentică. Mereu am fost salvatorul transformat, la un momentdat, în victimă și apoi în persecutor. Exact cum povestesc aici:

Totuși, într-un final, după foarte multe războaie cu mine însămi, am realizat cât de toxice sunt lucrurile din jurul meu, cât de multe gunoaie adunasem în viața mea și cât eram de falsă – în primul rând față de mine însămi. Obosisem să nu ma am niciun fel de relație autentică. Obosisem să nu mai pot fi sinceră cu nimeni…

La capătul puterilor – somatizarea fricilor și a gândurilor

Am analizat multe lucruri în 2019… am mâncat dezvoltare personală și gândire critică pe pâine în loc de proteine sau carbohidrați. M-am hrănit cu întrebări și răspunsuri… iar rezultatul a fost pe măsură: corpul meu a asimilat această hrană pe care i-o oferisem și s-a gândit să somatizeze totul.

Pentru că erau multe adevăruri nespuse, multe lacrimi neplânse, multe întrebări pe care nu le puteam adresa… combinate toate cu multă frică, m-am trezit cu o tiroidită autoimună.

Pentru mine să aflu că am dezvoltat o boală autoimună a fost și nu a fost o surpriză. Vreo 3 secunde am fost în șoc, după care am realizat că era normal să se ajungă aici, așa că am încetat să mai fiu surprinsă.

Atacuri de panică – lipsa de sinceritate față de mine însămi

Când am ajuns la capătul puterilor… când am realizat că eu nu trăiesc nimic din ce îi învăț pe ceilalți, că eu nu am curajul să spun NU și că mă las călcată în picioare și manipulată de toată lumea… am clacat.

Îmi amintesc și acum momentul în care am realizat că am rămas fără credință. Nimic nu este mai distructiv pentru un om decât să ajungă într-un punct în care, efectiv, să nu mai creadă în nimic. Acesta a fost momentul zero în care am putut practica detașarea totală. A fost punctul din curățenie în care scoți toate hainele din dulap și le arunci pe pat sau pe covor, pentru că nu mai găsești ce îți trebuie. Și de aici… începi să sortezi.

Curățenia spirituală și emoțională

Când am realizat haosul emoțional în care trăiam, am avut nevoie să scot totul, să rămân singură cu mintea mea… și să încep să sortez. Dacă atunci când faci ordine în casă acest proces poate dura o oră, două, sau o zi… atunci când vine vorba despre curățenia spirituală și emoțională, procesul poate fi ceva mai lung.

Totuși, când ai luat decizia că nu mai suporți și că vrei să faci curat, când ți-ai desființat toate credințele… începi să te simți, deja, mai bine.

Primul pas: conștientizarea greșelilor

Pentru a putea face pace cu tine este nevoie să îți conștientizezi greșelile personale. Ai nevoie să îi poți ierta pe ceilalți și, mai presus de atât, ai nevoie să te poți ierta pe tine. Dacă nu te ierți, încă mai ții șosete găurite în buzunare, sperând că într-o zi le vei coase și le vei purta. Sau, mai rău, chiar le porți așa, că nu îți vine să le arunci, că nu ai altele.

De asemenea, când ești brutal de onest cu tine… doare. Dar ideea este să nu rămâi acolo, în durere, ci să te ridici.

Când decizi să utilizezi metode tip self help pentru a te ridica… procesul poate fi puțin mai greu. Eu am încercat să fiu puternică, am crezut că sunt capabilă… dar inevitabilul s-a produs: am ajuns la capătul puterilor. Am obosit atât de tare să fiu Superman încât într-o zi, pe nepregătite (pentru că stările acestea nu te anunță când a de gând să te lovească) am clacat.

Brusc.

Așa că am alergat după ajutor. Am încercat și ajutor medical, dar în cazul bolilor autoimune în care încă nu s-a luat un verdict (nu a fost totul distrus, să se poată interveni) singura persoană care o poate ajuta ești tu.

Așa m-am regăsit, încă o dată, în situația de a lupta singură cu mine însămi. Și pentru că luptam cu mine… am încercat tot ce s-a putut. Am ajuns chiar până la psihiatru… unde mi s-a solicitat să elimin tot ceea ce mă definește. Fiindcă aparent tot ce mă definește îmi face rău. Și nu că ar fi fost o problemă să fac curat de tot și să mă reinventez… dar atunci în mintea mea a apărut întrebarea: și dacă nu îmi va plăcea acea nouă variantă a mea… și voi ajunge din nou aici?

Să fugi de tine NU este o soluție

Sigur, este foarte ușor. Asta am făcut toată viața: am fugit. Mi-a fost frică de ceea ce deveneam… așa că imediat ce dădeam de greu: un, doi… fugeam. Creierul meu primitiv știe una bună: atacă și fugi. Asta știm toți să facem mai bine. Dar avem pretenția că am evoluat… și eu, cu toți anii mei de studii, de muncă, dezvoltare personală, cursuri… cu toți oamenii pe care i-am ajutat… am ajuns într-un punct în care să nu mă pot ajuta pe mine însămi.

Nu am putut accepta asta.

Așa că în loc să fug… am decis să mă opresc

… să mă pun în fața mea și, cu toată sinceritatea, să port un dialog cu mine. Să îmi ofer și mie toată dragostea și toată înțelegerea pe care alții mi le puteau oferi, dar de care eu însămi nu mai eram capabilă.

Uneori avem nevoie să facem asta.

Recunosc că eu am avut marele noroc că am putut purta aceste dialoguri cu mine într-un cadru supravegheat. De multe ori vorbeam cu soțul meu, cu mama sau cu frate-miu… și în același timp încercam să fiu atentă la mine. Așa am învățat multe despre mine.

Pasul al doilea: detașarea

Atunci când am ajuns la capătul puterilor… m-am detașat de tot. Când am realizat cât am greșit față de mine însămi prin mentalitatea mea de salvator, și cum am ajuns eu să fiu propriul meu persecutor… după ce am trecut din medic în medic și am realizat că nimeni nu mă mai poate salva și că răspunsurile se află cu totul la mine… m-am detașat.

M-am detașat de tot. Am avut nevoie de asta. Mi-am încheiat toate conturile, mi-am pierdut interesul față de orice. Mi-am pierdut inclusiv interesul față de depresie. Mi-era deja silă de stările mele.

Și eram sătulă inclusiv de a-mi fi silă.
Așa că am decis să las totul să treacă pe lângă mine, să observ tot ce pot, să fiu atentă la stările care mă încearcă… și să fiu observatorul propriilor reacții. Dar să nu mă mai implic.

Gândul că aș putea să mă pierd pe mine deja devenise prea crunt. Gândul că pentru a putea avea o „viață normală” m-ar costa integritatea mea psihică, iar era prea dureros.

Atunci am realizat cu adevărat ce înseamnă să te detașezi. Aveam o balanță cu două greutăți prea mari care trebuiau permanent echilibrate. Așa că am decis să dau jos ambele greutăți, să scot toate hainele din dulap și asemenea unui artist, să iau o pânză albă pe care să încep să pun culoare.

Pasul al treilea: redefinirea personală

În această etapă m-am simțit cel mai bine. Și, precum spuneam, această etapă este lungă… poate dura chiar ani. Este o renaștere. Și chiar dacă tu începi transformarea din primul moment în care se face un declick, realitatea este că de atunci și până poți fi cu adevărat o formă finită a ta… durează mult.

Convalescența emoțională

Încă sunt aici. E o perioadă interesantă care are foarte multe de oferit. Chit că te simți slăbit spiritual, încă ești foarte vulnerabil… totuși simți că te vindeci. Stolonii noului tu ies la suprafață. Sunt muguri pe care îi descoperi. Ești deschis dar, asemenea unei mimose, ești foarte sensibil.

Aceasta este etapa în care, dintr-o întâmplare fericită, am descoperit că sunt hipersensibilă. Și da, nu zic acum că sunt un expert în asta, dar se pare că de aproape 30 ani am învățat.

Un studiu mai aprofundat și mai exact nici că aș fi putut face. Oricât i-am observa pe alții… nimic nu se compară cu momentul în care derulezi cercetarea pe tine însuți.

Începe cu tot ceea ce cunoști

Redefinirea începe de unde îți este cel mai ușor: sunt lucruri despre tine pe care le știi și lucruri pe care le descoperi.

După ce am golit dulapul, am început să iau lucruri pe care să le împart pe categorii. Nu m-am aruncat la obiecte cu valoare emoțională evidentă, ci am pornit de unde îmi era ușor:

  • Relația intimă: pentru mine era foarte ușor să încep de aici. Știam că este o certitudine pe care nu vreau să o schimb. Așa că „primul lucru” pe care l-am așezat în dulapul meu de nevoi a fost căsnicia mea. M-am definit în raport cu aceasta, ca fiind o soție iubitoare și fericită, care apreciază timpul petrecut alături de soțul ei;
  • Familia apropiată: o altă certitudine pentru mine era familia mea. În ciuda tuturor analizelor psihogenealogice, terapeutice șamd, când mă aflam la pământ… familia mea extinsă a fost acolo. De la mic la mare. Fiecare în felul său. Așadar m-am definit în raport cu ei și am realizat un alt rol pe care îl am și care îmi place;
  • Copilul meu: multe persoane pornesc analiza de aici. Eu am acceptat să nu. În familia mea copiii au fost mereu pe primul loc, chiar în detrimentul propriei persoane. Și asta nu are neapărat cel mai pozitiv impact asupra copilului. Pune o presiune groaznică pe el. Și eu nu am vrut să fac asta. Totuși, am realizat că am un copil extraordinar care pentru mine chiar reprezntă o companie grozavă. Am acceptat să îl cred când îmi zice că sunt cea mai bună mamă pe care și-ar fi putut-o dori și că este fericit că m-a ales. Asta m-a ajutat să înțeleg că, într-adevăr, fac ceva bine acolo. Și, cu toată umilința, am acceptat să mă plasez în raport cu el ca fiind o mamă bună.
  • Prieteniile mele: multe din conflictele mele intrioare porniseră de aici. Nu am știut niciodată ce înseamnă un prieten. Am avut o nevoie atât de mare de a fi acceptată încât am uitat să fiu sinceră cu mine. Așa că am început să iau una câte una relațiile de prietenie, să le analizez… și, spre marea mea surpriză, am fost capabilă să opresc câteva. Am realizat ce înseamnă pentru mine prieten și în sfârșit pot spune că mi-am definit și acest capitol. Am trecut multe relații de pe raftul de prieteni, pe raftul de cunoștințe… iar pe altele am fost nevoită chiar să le pun în punga de donații. Sunt sigură că sunt oameni care au multe de oferit altora, însă pentru mine, din păcate, nu mai au nicio valoare și nicio utilitate.
  • Cariera mea: un alt pas greu a fost să mă definesc în raport cu profesia mea. Niciodată nu mi-a fost ușor să decid unde vreau să mă plasez din punct de vedere profesional. Am oscilat atât de mult între profesii… numai pentru a afla că, de fapt, pentru mine statutul social nu are nicio valoare. M-am chinuit să îi ofer valoarea pe care i-o ofereau ceilalți. Dar, efectiv, pentru mine este mult mai important cum impactez lumea, cum contribui în bine pentru acest Univers, decât efectiv ce scrie pe cartea de muncă sau la detalii pe Facebook. Așa am ajuns să accept că sunt freelancer. Nu mai vreau să mai fiu antreprenor, nu mai vrea să mai am angajați…. am avut un an greu de lucru cu oamenii. Nu sunt capabilă să coordonez echipe. Pot, dar nu îmi place… și atunci e mai bine să îi las pe cei pasionați să o facă.

Și așa am continuat să iau fiecare lucru din viața mea și să îl trec prin filtrul sincer al redefinirii.

Schimbarea nu se face de-o dată. Brusc. Ea vine gradual. Necesită multă implicare, dar are și foarte multe satisfacții.

Caută răspunsurile în inima ta

Un om bun pe care am avut bucuria de a-l cunoaște și de la care am învățat multe mi-a spus, la un momentdat, când căutam cu disperare răspunsuri… că sunt prea mult în mintea mea și că trebuie să caut răspunsurile în inima mea.

Am fost supărată când am primit acest răspuns, mai ales pentru că eu chiar credeam că acolo mă aflu.

Dar numai pentru că iubești, pentru că ești sensibil sau pentru că știi ce simți… nu înseamnă că ești în inima ta.
Când ești acolo, e bine. E liniște. E cald.

Când ești în minte… e haos, sunt reguli, e obositor.

Cumva cred că, de fapt, acestea sunt cele două limitări ale Raiului și ale Iadului. Și acum cred că înțeleg de ce religia consideră tehnologia și cunoașterea drept lucruri de la diavol. Lucruri malefice.

Cu cât ești mai mult în mintea ta și analizezi mai mult… ajungi să te afunzi mai puternic într-un Iad personal. Când îți dai voie să simți, să iubești sincer, să te bucuri de tot ce este în jurul tău… atunci ești în Rai.

Sursa foto: aier.org

About Author

Spune-mi, te rog, ce gândești despre acest subiect: