Nu sunt depresivă… sunt doar epuizată!
Mâine bebele meu face 9 luni… iar una din aplicațiile pe care le folosesc pentru a-i monitoriza evoluția mă întreabă cum stau cu depresia pospartum.
Cu depresia?
Stau bine. Am învățat de mult să fac diferența între ce simt (ca emoție) și ce simt (ca senzație fizică). Așa că pot să înțeleg că emoțiile mele sunt într-un loc foarte bun, însă fizicul împrumută de zor energie din viitor… întrebându-mă până când, sub forma vreunei amețeli subite.
Confesiunile unei mame obosite
Sunt sigură că ar fi existat milioane de moduri în care să scriu asta mai bine. Zi de zi „realizez” materiale în gândul meu… care rămân blocate în minte, neapucând să vadă vreodată lumina.
Mereu am fost genul de persoană care a excelat în orice a făcut.
Așa mi-e firea. Sunt perfecționistă, sunt ambițioasă și, în general, îmi cam iese tot ce îmi propun…
… dar niciodată nu mi-aș fi imaginat că să te străduiești să fii de 3 ori femeie poate fi în halul ăsta de epuizant.
Am ajuns într-un punct în care să iau decizii este o corvoadă…
… În care shoppingul online este cea mai bună formă de terapie…
… În care nici nu îmi mai permit să mai bombăn atunci când aș vrea.
Când or să se termine puseele?
Am mai crescut un copil… dar parcă eram mai tânără, mai inconștientă și mai energică.
Acum, la al doilea, am impresia că perfecționismul meu mă va îngropa încet, încet.
În primele luni credeam că e greu. Lucram cu bebe în brațe, îi dădeam să sugă… dormea mai tot timpul… noaptea se trezea o dată – de două ori… toate bune.
Apoi au început puseele.
Și de atunci s-a terminat distracția pentru mine.
Noaptea somnul nu cunoaște reprize mai lungi de 30-60 minute.
Trezirea de la ora 5 durează o oră și 40 de minute.
Mai apuc să dorm 20 că sună alarma să îi încep programul de dimineață lui Ionuț – care trebuie să meargă la școală.
Între aerisit casă, tras de copil să mănânce, bombăneli, pregătit pachetel, mic dejun, cafele, șamd… și dus copilul la școală… se mai poate auzi un scrâșnet. Atunci învăț să îmi țin respirația.
Am noroc că școala e lângă noi și în 3 minute sunt înapoi acasă.
… Și de aici începe distracția.
După un somn de 4 ore / noapte fragmentat de 5-7 ori, încep întrebările:
Ce să îi mai dau să mănânce?
Treaba asta cu diversificarea este de-a dreptul îngrozitoare.
Urmaresc cu sfințenie sfaturile pediatrului… în timp ce îmi vine să mă dau cu capul de pereți. După ce pierd 30-60 minute să gătesc, cu copilul atârnat de mine, să văd cum mă scuipă fericit… e ca o ploaie de toamnă. La nuntă. În iulie.
În orice caz.
Toată lumea a născut în perioada asta… și văd internetul plin de copii mai mici decât Luca… dar care mănâncă lucruri pe care, teoretic, nu avem voie să i le introducem decât mult mai târziu. Și mă enervez. Nu pentru că mănâncă ei așa ceva – de asta puțin îmi pasă – ci pentru că mă întreb dacă voi câștiga sau nu ceva respectând cu strictețe regulile alimentare.
Oricum pare să aibă sistemul meu digestiv (ceea ce nu e chiar de bine). Și deși e pofticios… măncă relativ puțin.
… Și de când oboseala mă apasă… am o nouă problemă: producția de lapte ar vrea să intre în vacanță.
Pe Ionuț l-am alăptat fără probleme 2 ani și 7 luni, până când am zis gata. Am fost și plecată și tot mai aveam lapte la întoarcere. Mergeam și la serviciu… și tot se sătura cu ce găsea, noaptea.
Acum, însă, pentru că tot nu îmi ajungea să fac naveta de la mine la el în cameră de 5 ori/noapte… mai trebuie să ascult și țipete în timp ce prepar formula în bucătărie.
Oare fac ce trebuie?
Și ajung la o întrebare pe care noi, mamele, ne-o punem foarte des:
Oare fac ce trebuie?
Oare merită efortul?
Când copilul se joacă liniștit… am o casă de curățat și de dezinfectat…
… și încă un copil căruia trebuie să îi acord atenție.
… Plus mâncare de făcut. IAR!
Nu mai știu ce să mai gătesc… și parcă nici chef nu mai am. Nici pentru noi, nici pentru el.
… Și când, în sfârșit, adoarme (în cele 2 reprize de 30 minute de peste zi)… nu mai știu pe ce să mai pun prima dată mâna.
Mai sunt și facturi de plătit, liste de făcut… ca să nu mai vorbesc de biata mea firmă care urlă după mine. Șterg praful de pe ea, la cât de puțină atenție îi acord.
Ah, și mai am și cărți de citit.
De ce trebuie să fie atât de greu să fii mamă?
Of, m-aș mai văita o groază. Parcă așa îmi mai încarc bateriile. Cumva toată treaba asta m-a mai ajutat să mă pregătesc moral pentru faptul că în 5 minute îmi vine copilul de la școală… și tot cam în același interval se va trezi și Luca.
Asta a fost toată pauza mea.
M-am săturat de „mamele perfecte” de pe Facebook.
Nu am poze perfecte, nici copii exemplari… și sunt epuizată. Cu greu îmi fac chef să răspund mesajelor și să mai includ și altceva decât ce am de rutină în program…
… dar ce știu e că am o familie fericită…
… iar asta mă face pe mine extaziată.
Deci, dragă aplicație, stau foarte bine cu „depresia”. Nu ne intersectăm…
… În schimb, cu toate vitaminele pe care le iau continuu… tot nu reușesc deloc să mai fac rost de energie.
Mai e cineva care se simte ca mine?
About Author
Draga mea, contrar incheierii tale, tu chiar esti o mama perfecta. Legat si de articolul pe care l-am scris eu, la care sper ca ai reusit sa privesti si raspunsul pe care ti l-am scris tie, tu nici macar nu faci parte din decor. Asta inseamna perfectiunea. Sa-ti vina uneori sa iesi sa te plimbi doar pentru ca acasa cade casa pe tine de responsabilitati si tu vrei doar 5 minute de respiro. Esti minunata. Daca vrei sa respecti sau nu cu strictete ce-ti spune pediatrul, e strict decizia ta. Poate uneori e bine sa mergi pe zicala: nici pe a preotului, nici pe a doctorului, caci pana la urma toti copiii sunt diferiti, chiar daca amandoi sunt ai tai. Dar asta poti decide doar tu.
Si desi esti epuizata si ti-as da din tot sufletul ore de somn de la mine, dar eu dorm doar 3 pe noapte de 6 ani, te descurci de minune. Si esti o mama exemplu, doar pentru ca poti accepta ca toate acestea, la un loc, se “sparg” in capul tau
Iti multumesc din suflet pentru cuvintele si intentiile frumoase. Mi-ai facut ziua si mai frumoasa decat era! Sarutmana mult!
Oh, Doamne! Ca eu am doar una si tot ma plang si ma simt epuizata. Acomodarea la gradi m-a terminat, se trezește in fiecare zi la 5 ca sa mearga la gradi (adica cu 2h mai devreme decat ar trebui) si cand ajunge acolo plange.
Plange si acasa ca ii e dor de dna si copii. Daca nu o duc la gradi ca e răcită e horror ca lucrez de acasa si ce nu lucrez ziua trebuie sa bag noaptea. In rest, nu stiu de cand mi am mai cumpărat ceva de îmbrăcat dintr un magazin fizic.
Asa ca da…e greu. Dar cand ma culcusesc seara langa ea la somn e magic, efectiv nu există altceva mai important si mai frumos.
Multa sanatate si putere, Gratiela
Imi amintesc si eu perioada de acomodare la gradi… si desi e greu, se transforma intr-o amintire tare draga. Asa cum bine spui si tu, nimic nu este mai important si mai frumos in lumea asta decat micutul suflet care se formeaza din iubirea si caldura noastra.
Noi acum avem pe cap acomodarea la scoala (oras nou, prieteni noi, el un timid…)… dar toate trec si candva sunt sigura ca ne vor lipsi momentele acestea.
Te imbratisez cu mult drag!