Parentingul modern: o adevărată povară!

Reading Time: 10 minutes

Să fii părinte în secolul XXI este cumplit. Și nu, nu din cauza situației economice, a pandemiei sau a tehnologiei. Sau nu numai din aceste motive.

Din punctul meu de vedere cel mai obositor lucru în meseria de părinte este să ții pasul cu judecata societății.

Și da, poți spune că ție nu îți pasă de ce vor sau ce spun ceilalți. Dar prea rar se întâmplă să nu ajungi la un momentdat să fii judecat.

Și dacă nu te afectează judecata, atunci poți ajunge la un momentdat să obosești. E greu să ții pasul cu fiecare regulă absurdă și cu fiecare sfat.

Prea multe cărți de parenting, prea multe principii

Sincer, am citit atât de multe carti de parenting încât am obosit.

Am intrat într-o groază de grupuri în care părinți care se consideră adepții educației „cu blândețe” promovează principii absurde care nu fac altceva decât să nască tirani.

Nu sunt eu cea mai bună persoană care să judece, dar e frustrant.

E frustrant să vezi că educație cu blândețe înseamnă să lași un mucos să îți controleze programul, dispoziția și viața… numai pentru că tu ai avut niște părinți autoritari care te-au traumatizat și te-au făcut să nu știi cine ești și ce valori ai.

E ok. Majoritatea celor din generația noastră de părinți au suferit în copilărie.

Părinții noștri nu aveau timp de noi, motiv pentru care creșteam mai mult singuri. Dar de aici și până la a ne sufoca micuții, a le permite să facă tot ce vor din noi și chiar a le oferi totul (fără a le oferi, însă, ocazia să știe ce vor cu adevărat și ce le oferă bucurie… sau care este prețul – bucata din noi – pe care îl plătim pentru ca ei să aibă totul) numai pentru a umple un gol din sufletele noastre… nu e ok.

Parentingul modern ne spune că trebuie să lăsăm copilul să se autodescopere… și să încurajăm slăbiciunea.

Rolul părintelui nu este de a observa, ci de a educa și a disciplina!

Slăbiciunile sunt ok.

E bine să fii vulnerabil… din când în când:

Dar ai nevoie și de puțin curaj.

Curaj văzut ca încredere în tine și nebunie.

Parentingul modern ne învață că dacă avem băieți slabi trebuie să îi lăsăm să fie așa. E ok. Așa sunt ei. Lumea are nevoie și de momâi.

Eu, una, m-am săturat de regula asta. Am învățat the hard way că da, e ok ca un băiat să fie sensibil… dar când este fricos și lipsit de încredere, dacă îl lași să fie așa… nici nu vei putea obține vreodată altceva.

Orice băiat trebuie să fie învățat că urmează să joace un rol: acela de bărbat/cap de familie. Tot mai mulți bărbați sunt efeminați, controlați de femei și castrați. Și dacă pentru tine, ca soție și mamă asta e ok… bine.

Eu, însă, nu vrea asta pentru băieții mei. Vreau să învețe de mici că vor fi nevoiți să știe să lupte pentru familiile lor. Nu să renunțe imediat ce dau de greu. Vreau să știe că e ok să plângă, dar înainte de a-și permite acest lux trebuie să se asigure că și-au dus la bun sfârșit misiunea. Poți plânge cât vrei în timpul tău liber, dar când țara arde… datoria e datorie.

Și da, m-am săturat să văd că lumea se îndreaptă spre matriarhat. Femeile îi controlează pe bărbați în timp ce ei nu mai sunt încurajați să fie puternici. Ele, în schimb, domină.

Puțin prieten… dar mai mult părinte

Toate manualele de parenting menționează 4 stiluri principale. Ele au existat dintotdeauna și vor exista în continuare, cât vor fi oameni. Acestea sunt:

• formal – logic, marcat de reguli, care încurajează copilul să fie independent și să își rezolve singur problemele;
• autoritar – în care sunt ignorate nevoile copilului și nu există o exprimare liberă a emoțiilor;
• permisiv – în care copilului i se permite orice și în care altcineva este responsabil de tot ce face copilul, el fiind încurajat să dicteze și să se răsfețe;
• neimplicat – în care nu există comunicare și nici bariere, copilul fiind considerat capabil să se descurce singur.

Toate aceste stiluri au limitele lor. Să fii 100% adeptul unuia este practic imposibil. Totuși, nu înțeleg de ce tot mai multe carti de parenting încurajează dezvoltarea unui stil permisiv. Dacă autorii au fost traumatizați de părinți autoritari sau au fost rebeli și nu au acceptat regulile impuse de societate, asta nu înseamnă că este ok să promoveze o cocoloșire exagerată a micuților.

E ok să fim prieteni cu micuții noștri… dar la fiecare vârstă noi avem alt rol principal. Și oricât am vrea să fim iubiți și acceptați de copiii noștri, unele lucruri nu pot fi forțate.

Copiii (mai ales când sunt mici) au nevoie de bariere și de limite. Asta înseamnă de reguli.

Lucruri care nu mi se par normale și pentru care ar trebui să existe reguli

• Copilul să doarmă mai mult de 3-4 ani în pat cu părinții: dincolo de exemplul de familie, de cuplu pe care copiii îl primesc, este vorba despre intimitate și despre baiere. Comportamentul sexual începe să se dezvolte pe la această vârstă iar copii au nevoie de intimitate. Trebuie să fie încurajați să fie independenți, să înțeleagă și nevoia de independență și distanță a celor din jur și să își controleze fricile. Aș putea discuta la nesfârșit pe acest subiect…dar poate într-un alt material.
• Copilul să facă tantrumuri publice după 3-4 ani: Jordan Peterson în cartea sa „12 reguli de viață” spune că trebuie să creștem copii care să nu ne facă de râs. Eu extind până la faptul că dacă alții trebuie să se abțină din a-i da o palmă copilului tău pentru că se poartă exagerat de răsfățat… atunci înseamnă că undeva ceva nu e ok.

• Copilul să fie încurajat să creadă că are dreptate chiar și atunci când greșește. Dacă noi nu îi învățăm cât sunt la noi acasă că pot greși, că pot pierde la jocuri, șamd… eșecul va fi mult mai crunt pentru ei în societate. Micii tirani care se nasc de aici nu vor fi pregătiți pentru interacțiune și vor scoate peri albi celor din jur.

Singurele reguli de parenting cu care sunt de acord

Cu cât citesc mai mult cu atât mă doare mai tare capul. Sunt deja atât de multe reguli pe care autorii se așteaptă ca noi părinții să le urmăm încât am o mare varză în minte. Este derutant.

Mereu există câte un binevoitor care să ne spună cum să ne creștem și cum să nu ne creștem progeniturile…

… și indiferent că le-am început diversificarea la 6 luni sau mai devreme, că i-am alăptat sau le-am oferit formulă, că i-am pus în premergător sau am stat cocoșate după ei… că i-am purtat în brațe sau i-am lăsat pe jos să plângă…

… realitatea este că toate aceste lucruri contează mult prea prea puțin.

Singurele lucruri care (în opinia mea) sunt importante, sunt următoarele:

Să îl încurajezi pe copil să creadă în sine

Sunt copii (cum e și al meu) care nu au deloc încredere în ei. Și să lucrezi cu un astfel de puști poate fi extrem de obositor. Nu e suficient să le subliniezi că sunt buni… la toate nimicurile…

Eu, una, am călcat în picioare modelul modern de cocoloșire și m-am folosit puțin de stilul de armată pe care îl aplica tata cu mine.

Ca să îl fac să aibă încredere îl pun într-o situație dificilă unde știu sigur că mai întâi va tremura de frică.

Odată, când ne plimbam cu bebe în cărucior, apropiindu-ne de magazin mi-a cerut să îi cumpăr pufuleți cu surprize. Eu i-am spus că nu sunt dispusă să fac această investiție pentru că nu văd utilitatea. El, însă, a insistat să mergem acasă și să își ia banii proprii.

Ok.

Problema a fost că el a luat doar 10 lei de acasă, iar punga a costat 12 lei. Așa că a fost nevoit să rămână dator.

Inițial a zis că vom aduce noi banii a doua zi. Dar eu am considerat oportună ocazia pentru a-l învăța câteva lecții:

1. Că datoriile trebuie achitate.
2. Că nu trebuie să ne luăm angajamente pe care nu le vom respecta
3. Că trebuie să își rezolve singur problemele, fără să se bazeze pe alții.

Fiind târziu, i-am zis că este datoria lui să își rezolve problema… și nu a doua zi, ci atunci. Eu, însă, nu aveam să mai merg cu el, fiind nevoită să culc copilul. În plus, nu era responsabilitatea mea, ci a lui.

Ca idee, magazinul se află la două blocuri distanță (nicio stradă de traversat).

Inițial au fost plânsete. Tot drumul îmi spunea că nu are curaj, că nu poate.

În cele din urmă, văzând că nu renunț… mi-a cerut să îi permit să își ia trotineta, ca măcar să se miște mai repede.

Am fost de acord…

… și așa a plecat spre magazin, singur, cu banii în buzunar.

Ce nu știa el era că eu îl urmăream de pe faleză.

Deși inițial era sigur că nu se va descurca, totul a decurs perfect.

De atunci merge singur la supermarket și e chiar încântat. Are mult mai mult curaj și știe că este băiat mare.

Aș fi putut să îl las așa. Să fac eu în locul lui sau să merg cu el… dar nu vreau să las fricile și prostiile să îmi transforme băiatul într-un fricos.

Să îți faci timp pentru copilul tău

Aceasta este, poate, cea mai importantă regulă a parentingului modern. Și deși este extrem de obositoare și de grea, e și plină de satisfacții.

E trist să ajungi să realizezi că nu îți cunoști copilul.

Din acest motiv e bine să petreci cât mai mult timp cu el. Să îl asculți. Să vezi ce are de zis atunci când nu zice nimic…

Copiilor le place să vorbească, iar dacă tu ești un ascultător bun, poate chiar vor spune ceva important.

Și da, e frustrant că nu își aduc aminte nimic din primii ani de viață… sau că țin minte doar lucrurile rele pe care le-ai făcut… dar chiar și dacă ești mai dur, dacă îți faci timp să fii și blând, să te joci, să îi arăți partea ta umană… copilul se va dezvolta armonios.

Să fii un model

Poate cea mai grea regulă de parenting.

Cum să fim modele când noi înșine avem o grămadă de probleme nerezolvate?

Copiii nu învață din ce le spunem, ci din ce facem.

Degeaba le zicem să nu țipe, dacă noi țipăm la ei.

Și da, uneori mai țipăm unii la alții (poate), dar important este ce transmitem și care este modelul pe care vrem să îl oferim. Nu putem să cerem copiilor să nu facă un lucru pe care noi îl facem.

Nu cerem copiilor să nu fumeze când noi înșine fumăm. Sau să nu bea. Sau să fie disciplinați… dacă noi nu suntem.

Ei sunt copiile îmbunătățite ale noastre… deci dacă nu suntem mulțumiți de noi, înainte de a le cere lor să ne mulțumească, ar trebui să ne facem curățenie în viață:

Prezintă iubire necondiționată

Treaba asta cu iubirea necondiționată iar e grea… mai ales atunci când sunt obraznici și îi pedepsești.

De fapt, stai, că parentingul modern are o problemă cu pedepsele. A fost cineva atât de pedepsit în copilărie încât a avut sechele… și a stabilit că sistemul recompensă-pedeapsă este greșit. Că așa se face în dresaj și nu e ok. Că oamenii nu sunt câini.

Tot ce am scris mai sus este stupid. Cel puțin eu, ca părinte, așa consider.

Copiii au nevoie de limite, de reguli și de pedepse. Dar trebuie să le explicăm și că asta nu înseamnă că îi iubim mai puțin.

Eu nu sunt cea mai modernă mamă. Și nici cea mai plăcută. Eu țip la copilul meu atunci când mă scoate din sărite… chiar dacă asta înseamnă că mi se întâmplă uneori să îmi iau priviri ascuțite din partea altora.

Da, mă impun. Iubirea înseamnă și disciplină, nu doar lapte și miere. Să iubești înseamnă să îți pese de viața celuilalt suficient încât să poți să îi spui când consideri că nu este pe o cărare bună.

E ca atunci când îți cumperi o pereche de pantaloni care îți vin oribil…. și toate prietenele îți spun că sunt minunați „pentru că nu vor să îți rănească sentimentele”. Totuși, mama îți spune că arăți ca o femeie ușoară în ei. Și prietenele gândeau asta, dar în realitate nu te iubeau suficient de mult încât să își asume că ai putea, măcar pentru o clipă, să le detești că ți-au stricat seara… dar au prevenit un potențial viol.

Sigur, scenariul este tras de păr. Dar așa consider că funcționează treaba cu iubirea necondiționată:

Sunt dură cu băieții mei atunci când situația o impune… dar imediat ce fapta se consumă, merg cu blândețe și le explic exact de ce am recționat așa… precum și care sunt consecințele acțiunilor lor.

E ok să greșească, dar uneori e mai bine să îi ajutăm să prevină anumite greșeli.

Asta înseamnă iubire necondiționată. În niciun caz nu să îi lăsăm să ne tiranizeze, numai pentru a fi de treabă.

Copiii nu au nevoie de părinți de treabă. Au nevoie de părinți care să îi iubească suficient de mult încât să își asume și rolul de bad cop din când în când.

Să îți cunoști propriile nevoi și limite și să te adaptezi

Cum spuneam… nu avem un singur stil de parenting.

Și, sincer, m-am săturat de atâta teorie.

E obositoare.

Ce știu, însă, este că toți vom eșua… și totodată toți vom avea succes.

Multă vreme m-am concentrat pe cum să nu îmi distrug copilul. Lucrând cu multe traume ale copilăriei, văzând multe scenarii de viață ale clienților mei am ajuns să fiu în suflet sugrumată cumplit de gândul că aș putea greși în raport cu copiii mei.

Multă vreme m-am purtat cu ei ca în povestea cu drobul de sare. Mănușile mănușilor.

Și am eșuat.

Am ajuns epuizată, tristă și dezamăgită.

În realitate copiii nu au nevoie să prevenim nimic. Dacă vor să ne reproșeze ceva, o pot face lejer. Dacă le-am oferit totul: nu le-am arătat ce înseamnă chinul. Dacă i-am lăsat să se lupte: am fost snobi.

Dacă vor să comenteze, poți să stai și în cap: tot vor găsi ce să îți reproșeze.

Din acest motiv consider că este cel mai sănătos pentru noi, ca părinți, să ne mai uităm puțin și în propriile suflete.

Să ne întrebăm:

• Ce vrem de la copiii noștri?
• Pentru ce i-am adus pe lume?
• Până unde suntem dispuși să ne încălcăm propria persoană?
• Până unde sunt ei și de unde începem noi?

Nu trebuie să ne dizolvăm în copiii noștri și să îi facem priorități totale. Noi nu facem copii ca să ne anulăm pe noi înșine. Nu renunțăm la joburi pentru ei, la cariere, la ambiții și la viață.

Viața noastră nu se termină odată cu ei.

Ci abia atunci începe.

Așa că da… e ok să mai și țipi dacă asta te ajută să te descarci.

Copiii au tendința de a fi tirani uneori. Dar atunci au cea mai mare nevoie de disciplină.

De regulă nevoile sunt deja explicate prin comportamentele lor. Și da, nimeni nu e perfect… și oricâte cărți de parenting am citi nu facem nimic altceva decât să ne afundăm mai tare într-o nebuloasă.

Fiecare om se naște cu puțin instinct matern/patern. El trebuie scos la suprafață.

Și cred că este cel mai important, înainte de a fi părinți buni, să fim oameni buni, parteneri buni și iubiți sinceri. Când învățăm să ne iubim pe noi înșine așa cum suntem, când acceptăm că părinții noștri nu sunt de vină pentru ceea ce ni s-a întâmplat nouă, ci că noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea deciziilor proprii din conjuncturile ce ne-au fost date… când învățăm ceea ce viața, cu încercările ei, ne-a lăsat ca lecție… atunci cu siguranță vom putea să ne asumăm corect și rolul de părinte.

Nu suntem la concurență cu niciun alt părinte. Pentru fiecare poate funcționa altceva. Așa că nu vreau să îți spun ție cum să fii sau cum să nu fi. Îți spun doar să accepți că deciziile tale pot fi bune sau proaste. Și de cele mai multe ori societatea va avea grijă să îți sublinieze cât de proaste sunt. Dar e ok. Câtă vreme tu ești împăcat cu ele…e ok. Și dacă nu ești… e la fel de ok și să le schimbi.

Nu creștem copii după cărți… ci din suflet!

Te îmbrățișez,

Grațiela.

Sursa foto: freepik.com

About Author