Aviz părinților: cât de mult îți ajuți copilul să se rateze, fără ca măcar să realizezi?


Zilele trecute m-am confruntat  la coaching cu o situație destul de obișnuită, comună, dar care pe măsură ce se repetă mai des mă face să cred că poate reprezenta o reală problemă.

Este povestea unui tată mândru de faptul că fiica sa de 12 ani a reușit să se apere singură într-un conflict cu două colege de școală.

Totul a pornit în momentul în care Livia, fetița sa, își plimba liniștită surioara de aproape 2 ani pe stradă. În apropierea ei, două colege de la școală ascultau muzică zgomotoasă pe telefon. Ea le-a cerut fetelor să dea mai încet, însă fără rezultat. Nervoasă, le-a amenințat că le va prinde la școală și le va veni de hac.

A doua zi, în curtea școlii, precum promisese, le-a atacat pe cele două. A fost o bătaie între fete pornită de la o scuză extrem de subțire, dar cu repercursiuni care pe termen lung pot fi de-a dreptul periculoase.

Întrucât Livia este o fetiță cu rezultate extrem de bune la școală, conducerea școlii a decis că nu are cum să fie vinovată, mai ales că fata plângea și susținea continuu că a fost agresată. Mai mult, tatăl povestea extrem de mândru cum fata sa, pentru a juca rolul cât mai bine s-a zgâriat până la carne cu unghia pe frunte, pretinzând în fața directorilor că zgârieturile sunt cauzate tot de agresoare.

Cum s-a încheiat cazul? Fetele au fost pedepsite, au fost nevoite să vină cu părinții la școală și să își ceară iertare în fața Liviei care, în toată povestea aceasta a fost „o victimă”.

Acum, ce se întâmplă de fapt?

Avem un tată mândru de fiica sa descurcăreață.

Sunt părinte și știu cât de important este să ai un copil independent, inteligent care să poată face față oricărei situații… dar nu trebuie să uităm niciodată de costurile acțiunilor noastre. Trăim într-o lume din ce în ce mai rea, în care suntem crescuți să credem că dacă suntem slabi, ne-o încasăm de la toți. Așa că ne învățăm copiii, cu orice preț, să fie puternici. Pe principiul „decât să plângă mama, mai bine să plângă maică-sa”… dar nu realizăm cărui pericol ne expunem cu atâta naivitate.

Chiar dacă un lucru pare convenabil pe termen scurt, el se poate transforma într-un dezastru pe termen lung.

Vorbim despre o fată în perioada de preadolescență care are evidente probleme cu gestionarea emoțiilor. Inteligența sa a ajutat-o să se răzbune (mai mult ca sigur pentru niște socoteli nerezolvate cu altă ocazie), dar acceptarea și, mai mult, încurajarea unui astfel de comportament poate veni cu un cost extrem de mare.

Această fată poate crește să distrugă relații, să rupă mariaje, să facă oameni să intre în conflict… numai pentru plăcerea personală. Pentru că vor și li se cuvinte. Pentru că sunt puternici.

Totodată, privit pentru ceea ce este și prin prisma emoțiilor care au ieșit la suprafață, acest copil poate deveni într-o zi un strateg, un manager, sau un geniu în orice domeniu. Dar acest lucru ar presupune schimbarea tiparului și, mai ales, înfruntarea realității.

Oamenii sunt singurele mamifere care pot face rău intenționat. Învățând să ne ascultăm emoțiile, gândurile și sentimentele ne putem canaliza inteligența spre lucruri mult mai utile pe termen lung și mult mai satisfăcătoare.

Un astfel de comportament (mai ales într-o fată, dar nu exclusiv) trebuie privit pentru ceea ce este. În loc să te bucuri, ca părinte, când fata ta vine și îți spune mândră că a bătut două fete la școală… și apoi îți povestește plină de entuziasm tot „planul malefic”… și tu ești mândru… în primul rând  trebuie să te întrebi cât de prezent ești (mai ales ca tată) în viața ei. De ce se luptă să câștige prin regulile bărbaților? Care sunt fricile și frustrările ei? Ce înseamnă puterea pentru ea și ce fel de valori personale are? Ce aspirații are? Ce o face să se simtă, de fapt, cu adevărat bine din această situație? De ce? Și lista continuă.

În momentul în care ajunge să conștientizeze ce se întâmplă cu ea și își dă voie să realizeze ce a făcut (a mințit, s-a enervat nejustificat, a construit un cadru întreg pentru o minciună, a rănit două fete, a pozat în victimă… și apoi a plecat victorioasă)… și învață ce trebuie despre sine (că are capacitatea de a gândi un lucru, mai ales sub presiune, că are hotărâre și determinare, că este persuasivă, chiar că are talent actoricesc, etc), dar totodată că își concentrează această energie negativă pentru a se autodistruge (pentru că minciuna are picioare scurte și consecințe grave), atunci va putea să își creeze un viitor strălucit.

12 ani este o vârstă la care putem, cu adevărat, decide cum va arăta viața noastră. Sunt numeroase studii care exprimă faptul că în intervalul 12-14 ani ni se conturează valorile… și în baza lor ajungem să devenim geniali sau niște ratați. O singură valoare aleasă greșit și transformată în credință… poate schimba totul.

Așa că… dragi părinți… bucurați-vă că aveți copii descurcăreți. Oferiți-le iubire necondiționată și, mai ales, atenție. Insuflați-le valori reale. Valori care să îi ajute să devină oamenii mai buni ai societății mai bune de mâine.

Și eu am fost un copil cu apucături rebele. Și eu am fost extrem de băiețoasă și bătăușă… dar m-am transformat în momentul în care m-am îndrăgostit irecuperabil de psihologie. Fiind și ușor bipolară și crescută să fiu puternică (deși eram suflet melancolic și boem și simțeam că acel rol nu mă caracterizează absolut deloc… și plângeam în sinea mea de fiecare dată când răneam pe cineva… chiar și verbal), a fost foarte greu să repar ceva ce a fost „montat” greșit de la început.

Fiți mândri de copiii voștri, dar admirați-i pentru ceea ce fac bine, nu pentru ceea ce fac rău. Fiți voi un exemplu de iubire și bunătate și nu le lăsați mințile fragile să fie induse în eroare. Copiii noștri sunt responsabilitatea noastră. Nu putem controla și nici nu trebuie să controlăm ceea ce devin. Este alegerea lor… dar putem modela ceea ce cred. Le putem oferi valori solide. Știu că adevărul este relativ, dar faptele sunt certe și indiferent de ce motive sunt justificate, ele tot fapte rămân. Așadar… tot adevăruri!

Fără a fi nevoie de o revoluție, fără a ieși în stradă și fără vărsare de sânge, fiecare din noi poate contribui minimalistic la schimbarea unei societăți: în primul rând schimbându-se pe sine și, în al doilea rând, oferindu-le celor din jur (și mai ales copiilor) iubire și înțelegere. Când realizăm că toți suntem oameni și că nicio emoție și niciun gând, oricât de vulgar sau de stigmatizat, nu ne pot fi străine, atunci ne va fi mai ușor să nu judecăm, ci doar să înțelegem și, înțelegând, să vindecăm.

Ah, și, ca să nu uit, ca recomandare… încercați să vă țineți copiii departe de telenovele. Nu uitați că suntem labili noi, adulții, d-apoi ei.

Lasă un răspuns