Amintiri din… Croitorie! Cine nu cunoaște casa de modă Mama Getutza?

Reading Time: 7 minutes

Nu știu alții cum sunt… dar eu, când mă gândesc la copilăria mea, mă umplu de iubire și de recunoștință. Acesta este un capitol din viață la care mă întorc mereu cu drag și nostalgie. A fost acea perioadă în care weekendurile miroseau a gogoși cu zahăr făcute cu multă migală de mama în casă, diminețile răcoroase aveau gust de rouă… iar serile răsunau de chicoteli și tachinări.

Nu știu cât mi-am apreciat familia atunci… dar acum realizez că nu aș schimba nimic. Viața mea ar fi arătat total altfel, fără oricare din membrii ei.

Familia… o îmbulzeală creativă!

Nu e prima oară când vorbesc despre copilăria mea cu recunoștința că nu am avut prea multe. Nu mai e un secret că am avut multe lipsuri… însă nu mi-a lipsit nimic din ceea ce conta cu adevărat. Aveam iubire… iar iubirea venea spre mine în foarte multe forme.

Am copilărit într-un apartament modest de provincie, în 4 camere înghesuite până la epuizare cu mobilă și oameni din 3 generații. Erau bunicii, părinții și încă trei copii, cu mine cu tot. Fiecare cu zestrea sa. Îți poți imagina cât haos frumos se ascundea în fiecare colț al casei.

Generația tânără…

Casa noastră era o oază de creație. Toți eram, într-o formă sau alta, artiști. Mihai – fratele meu mijlociu – și cu mine studiam vioara și pianul, la Liceul de Artă. Amândoi cântam cât era ziulica de lungă.

Gabi – fratele meu cel mare – era campion la rebus. Compunea toată ziua cuvinte încrucișate, având o cultură generală ieșită din comun (mai ales pentru un copil atât de… mic).

Generația Cenaclului…

Cu mama și tata petreceam toate serile ploioase în sufragerie, cântând melodiile Cenaclului Flacăra. Nu am trăit pe vremea celebrelor spectacole, însă le-am reconstituit seară de seară în copilăria mea cu atâta ardoare încât aș putea jura că îi ascultam pe cei de la Poesis… și nu pe tata.

Vocea caldă a mamei, acordurile apăsate de tata pe chitară… și orchestra ploii mă transpuneau cu totul într-o altă lume. Am trăit atât de intens versurile celor de la Semnal M („La fereastra ta”, „Romanță cu parfum”) și am plâns de atât de multe ori căci „Odată am ucis o vrabie”… încât nu este de mirare că și acum, ori de câte ori își spune ploaia povestea, eu mă întorc în timp și mă reîndrăgostesc de viață.

Generația „mâinilor de aur”

Bunicul… era paralizat. Cu greu se ridica din pat, însă ochii lui senini și blânzi nu puteau fi înlocuiți de nimic. Au trecut 15 ani de când nu îi mai pot vedea lacrimile de bucurie și de când nu îi mai pot auzi încurajările fierbinți… dar asta nu înseamnă că e mai puțin viu în sufletul meu. El fusese acel om bun la toate, extrem de tehnic, cu mâini de aur. Îmi amintesc și acum de ziua în care m-am dus la școală să studiez muzica… Mi-a confecționat cel mai grozav pupitru (stativ pentru partituri) din bronz. Era superb și avea atât de multe funcții încât nu se putea compara cu nimic din ce aveam la școală sau din ce observam la Filarmonică.

De asemenea, pentru că eram micuță și oboseam ușor, mi-a făcut un taburel de lemn, cu trei picioare, extraordinar de migălos sculptate. El era, cu adevărat, un artist. Mâinile lui erau o binecuvântare, iar vorba-i caldă putea vindeca orice suflet, oricât de trist.

Bunica: intelectual de modă veche, fiica unei croitorese de top din vremea războiului, era pasionată de tot ce însemna artă. Fiind pensionată când m-am născut eu, mi-o amintesc exact la fel de senină cum e și acum, la aproape 90 de ani. A fost mereu îndrăgostită de muzica clasică… și așa se face că ori de câte ori treceam pe lângă camera ei auzeam câte o arie celebră, acompaniată cu foarte multă armonie de zgomotul mașinii de cusut.

Nu știu dacă ai văzut vreodată vreo mașină veche de cusut, cu pedală… și, mai ales, dacă ai auzit una. Croitoria veche se poate compara lejer cu interpretarea instrumentală. Tropotul ei melodios îmi amintea de celebrele cântece de cătănie.

Mie îmi plăcea maxim să mă ascund în „dulapul” pedalei și să dansez pe ea. Nu de puține ori m-am trezit alergată … că i-am încurcat ațele. Era atât de amuzant să o necăjesc. Avea ea un stil aparte, extrem de boem, de a se enerva. Chipul ei lipsit de riduri, pielea întinsă, figura general corpolentă și părul extrem de îngrijit dar care pe alocuri era trădat de mici șuvițe grizonate… îmi aminteau cumva de Doamna Crăciun, din povești. Era tare simpatică atunci când se enerva… iar eu eram mezina familiei. Eram „zgâtia”, specializată în așa ceva. Cumva simțeam că e rolul meu să îi albesc puțin mai mult părul… 🙂

Nostalgia croitoriei

Deci, din câte poți observa, în casa noastră erau multă muzică și mult joc. În consecință, eram foarte veseli.

Totuși, chiar dacă nu m-am putut abține să îți descriu atmosfera din casa mea, povestea de azi trebuie să fie despre bunica. De ce? Pentru că în cadrul concursului Superblog am fost provocată de către cei de la Cusut si Brodat să împărtășesc cea mai dragă amintire din copilărie legată de lumea croitoriei. Iar bunica este în centrul acesteia.

În orice caz… fiind cea mai mică din familie și venind pe lume într-un moment destul de greu din tinerețea alormei, nu am prea avut parte de haine noi. Așa se face că până la o vârstă destul de înaintată hainele mele erau de fapt variante adaptate de bunica, din hainele fraților mei… sau „creații” din resturi de materiale care îi rămâneau de la diverse lucrări.

Multă vreme nu m-a deranjat acest lucru. De fapt, fiind foarte băiețoasă nici nu am fost prea conștientă de asta. Eram prea preocupată să mă joc, să mă cațăr în copaci și să îmi rup hainele, pentru a-mi mai păsa că erau cârpite pe toate părțile. Mă identificam mult cu imaginea grafică a personajelor lui Dickens, pe care le vedeam adesea în paginile cărții mele preferate de atunci: Oliver Twist. Așa că toate peticele mele păreau naturale și… în context.

Petecit cu… iubire!

Când Gabi, fratele meu cel mare, a plecat la liceu… eu abia începeam școala primară. Sub influența unui adolescent, începeam să fiu mai conștientă de teribilul situației. De aceea, de fiecare dată când mă gândesc la bunica și la creațiile ei… râd isteric în sinea mea.

De ce?

Bunica avea un stil foarte… neobișnuit… de a cârpi orice: de la ciorapi, la bluze, pantaloni și chiar geci. Cea mai mică găurică era acoperită cu mult tact de o bucată de pânză care, de cele mai multe ori nu avea nimic în comun cu obiectul vestimentar în sine. Cumva, într-un tragic-comic, aș putea spune că încă de atunci era vizionară: anticipase moda pe care o trăim noi acum și pentru care mulți încă nu avem gust.

Oricum, nu voi uita niciodată când Gabi și-a rupt pantalonii verzi de trening… între picioare. Era o zonă comună în care să i se distrugă pantalonii, având în vedere că juca foarte mult fotbal și, inevitabil, se târa adesea.

De la Doina Levintza la Mama Getutza

Gaura din pantalonii fratelui meu avea diametrul de aproximativ 2 cm. Cu toate acestea „grefa” aplicată se întindea cu multă eleganță și ușurință pe ambele fese… deci era de cel puțin 10 cm.

Și, partea cea mai interesantă o reprezenta forma petecului: o inimă!!

Așadar, ca să îți poți imagina mai bine situația: fratele meu, un adolescent – mascul Alfa, pasionat de fotbal, avea acum pantaloni de trening cu o inima verde cusută pe … fund!

Multă vreme am râs copios împreună la glumele lui legate pe acest subiect: „Mare cât inima mea”… nu mai înseamna pentru noi de mult ceea ce voia Dan Bitman să transmită.

„Te iubesc din toată inima” nu mai putea fi o formă de senzualitate, căci nu ar fi trecut prea mult până să bufnim în râs.

Și, pentru că tocmai deveneam conștienți… am realizat că acesta era trademark-ul ei: petecul în formă de inimă! Atunci ne-am scos toate hainele din dulap și am înțeles: geci cărora căptușeala le era reparată cu iubire, ciorapi cu iubire în călcâi și, în nu în ultimul rând… iubire în genunchi.

Bunica făcea, cu adevărat, croitorie cu iubire!!

Așa se face că atunci când am descoperit asta nu ne-am putut abține să nu o transformăm pe bunica într-o somitate. Cum era la modă celebra creatoare Doina Levintza, noi râdeam pe nerăsuflate că și noi suntem îmbrăcați de la casa de modă Mama Getutza.

Era inside joke, dar a dăinuit până în ziua de azi. Și e la fel de amuzant, cu atât mai mult cu cât bătrâna încă mai are acest hobby pe care îl practică din tot sufletul (și care, de altfel, suspectez că este ceea ce o ține în viață).

Întoarcere în prezent

Acum că ți-am povestit asta… simt nevoia să îți spun și că Ileana, mașina ei veche de cusut a fost cumva parte din familia noastră. Ea a fost cea care l-a îmbrăcat pe tata în greier la serbarea lui din `68, pe mine în Zâna Zăpezii prin `95 și pe copilul meu într-un frumos îngeraș, la prima lui serbare.

Anul trecut, însă, cablurile ei au cedat… și odată cu stingerea ei am observat o îmbătrânire bruscă a bunicăi. Așa că pentru a-i mai atenua din durere, ai mei i-au făcut cadou o masina de cusut nou nouță, extrem de silențioasă și de simpatică. Într-o săptămână s-au împrietenit atât de mult încât acum, de fiecare dată când mă duc la ai mei, aud glasul ei care o acompaniază în surdină pe bunica, făcând o nouă lenjerie sau petecind ceva… pe ritm de Vivaldi.

Ani buni am vrut și eu să învăț să croiesc. Mi se pare că am această artă în sânge. Bunicele mele, amândouă, erau talentate. Mama la fel. Eu sunt, deocamdată, singura descendentă feminină care nu știe să facă mai mult decât să coase manual nasturi sau vreun ciorap (și asta că am fost nevoită încă din copilărie să o fac, pe silueta vreunui bec).

Bunica a preluat obiceiul mamei sale abia în apropiere de pensie. Cine știe, poate într-o zi tradiția va merge mai departe spre mine…

Mulțumesc că m-ai citit. Îți transmit multă iubire și recunoștință.

Grațiela.

About Author