Cum NU m-am făcut de rahat la Webstock…

Plimbându-mă de pe un blog pe altul, mi-am amintit că am vrut să vă scriu experiența mea de la Webstock (prietenii mei de pe facebook au văzut că am postat ceva… la un momentdat). Anyway, participând singură (adică neînsoțită) la acest eveniment senzațional, am realizat câte ceva despre mine… și am venit cu o nouă idee de rubrică pentru blog: povești/ironii.

Here goes nothing…

De ceva timp mă obsedează Influencer Marketing-ul. Îl studiez în prostie, studiez trenduri, mecanisme, NLP, psihologia vânzării. Tot. De când mi s-a spus că darul meu este de a influența, am zis să văd despre ce este vorba, cum o fac alții la un nivel macro și cum pot să fac asta, apropiindu-mă tot mai mult de oameni, pentru ca, în final, să îmi pot împlini misiunea de a ajuta.

Zile întregi am căutat pe net articole și conferințe, până am  dat de Webstock. Am realizat că sunt eligibilă să particip, așa că m-am înscris. Buuun. Am fost validată și… așa se face că în 5 octombrie mi-am luat inima în dinți și… m-am urcat în autobuz, plină de entuziasm cu privire la noua aventură care mă aștepta. Mi-am luat și bateria externă cu mine, gândindu-mă că tot drumul îmi voi crește adrenalina ascultând programe motivaționale, conferințe de-ale lui Tony Robbins sau Brian Tracy (cam ce fac de obicei când pornesc la drum), pentru ca în final să intru în sală owning the place.

Prima provocare: drumul

… DAR… pentru că sunt un snob și pentru că am uitat cum e să mergi cu autobuzul undeva (și nu cu mașina)… mi-am uitat căștile. Așadar, here I was, pe un loc de culoar (urăsc să călătoresc oriunde altundeva decât la geam), înconjurată de străini. În stânga mea: un cuplu de adolescenți – scenariu tipic (ea: divă, el: codița ei… sătul de mofturile ei, însă încercând din răsputeri să îi tolereze talentele), în dreapta mea un ghiozdan – clar, urmează să urce cineva, în spate… fundal.

A pornit autobuzul, remarc că proprietarul ghiozdanului este un bătrân care, totuși, preferă să stea în față, dar să-și lase orice îi aparține pe scaunul de drept. Până la urmă… câștigul meu: stau, totuși, singură.

Eram ok-ish. Totuși, urmează Webstock. Mă duc la Marriott. Voi asista la cea mai șmecheră conferință de marketing… Wooohooo. Dar ce fac 3 ore într-o mașină unde nu cunosc pe nimeni, nu conduc, nu pot să ascult ce vreau eu?

Hmm…

Încep să gândesc. Aud drama unei bătrâne în spate, drama celor din stânga mea, drama pedofilului de pe locul din față (care, cică, avea grijă de un copilaș). Am numărat clădiri, am planificat toată activitatea pe următoarele săptămâni și… în sfârșit… am ajuns la Pitești. Pauză de niște chipsuri.

Liniștită, cu mintea limpede, urc la loc: autocarul FULL. Bătrânul nevoit să vină la locul lui. Urmează o autostradă luuuuungă. Fără căști sau orice altceva. Am scos telefonul, am vorbit  cu câteva persoane… până am constatat că nu mai este bătrâna de pe difuzor cea mai deranjantă persoană, ci sunt chiar eu. Rămân tăcută tot restul drumului și încerc să nu mă gândesc la mirosul de transpirație de lângă mine.

A doua provocare: cum folosesc Google Maps pentru pietoni?

După ce am ajuns, în sfârșit, la București… plină de aere de mare divă… mi-am dat seama că sunt în întârziere, așa că am grăbit pasul spre metrou.

Numai pentru a prinde roșu la semafor. Stau ce stau: se face verde. Grăbesc pasul… până se găsesc niște băieței simpatici să nu țină cont de culoarea semaforului și să blocheze a doua trecere de pietoni. Roșu iar. Mai stau… ajung la casa de bilete de la metrou. Iau bilet și ascult un metrou cum pleacă. Al meu.

Nicio problemă. Mi-e doar foame, sete… și noroc că am chipsuri și apă în ghiozdan. Am ce face 8 minute cât aștept următorul metrou.

Urc. Cobor la Eroilor și… pornesc Google Maps. Surpriză: destinația este la 18 minute de mers pe jos. Yaaay. Acum problema este… în ce direcție? Mă rotesc ca acum unei busole în toate direcțiile și, până la urmă mă ghidez după semnele de sens unic prezente pe hartă…

… doar pentru a realiza că din 3 străduțe (fizic vedeam doar 2, nu știu nici până acum care era a treia), eu am pornit pe una greșită. M-am întors înapoi, m-am îndreptat spre a doua… părea să mă ducă și mai departe. Apoi, pentru a nu arăta chiar a retardată în fața oamenilor din parc pe lângă care tot treceam înainte și înapoi… am ales să continui să merg pe una din ele, așteptând reconfigurarea. Într-un final mi-am dat seama unde sunt și că e chiar simplu. Și am pornit.

… cald, dă jos din haine… bea apă… Încă 10 minute. Fac pe mine. Deja nu mă mai puteam concentra la nimic, decât la cum o să fac check-in-ul și îmi voi cere scuze să merg la baie. Era o situație destul de stânjenitoare în mintea mea, cum toți acei oameni mă vor vedea ducându-mă la baie… Plus că sunt îmbrăcată atât de puțin sofisticat pentru un eveniment într-o astfel de locație. Voi arăta ca o prăpădită… și mai fac și pe mine… Și cu asta am mers în minte până am ajuns.

SURPRIZĂ: Buluc de oameni la Marriott

Mare mi-a fost bucuria când am constatat că e atât de multă lume și atât de modestă (în marea ei majoritate). Dacă nu am primit un dresscode, mi-era frică să nu fie subînțeles. Atât de subînțeles încât eu să nu îl fi înțeles. Dar, din fericire, erau oameni de toate felurile… și nimeni nici nu avea cum să mă remarce. Așa că am urcat, gândindu-mă la cât de ușor mă pot camufla în mulțime… încât nici nu am realizat că lounge-ul pe care îl căutam era chiar în fața mea… și apoi muuuult în spatele meu.

Eu mergeam pe coridor… în continuu… până ce toți oamenii au dispărut. Și mi-era foame… și în jurul meu erau numai preparate – care mai de care mai apetisante. M-am gândit că în paralel se mai desfășoară și un fel de seminar de gătit sau, mai bine zis, un concurs – că prea mirosea și arăta totul delicios.

Și uite așa ajung la capătul coridorului. Unde nu mai era nimeni, decât o îngrijitoare care a blocat ușa a ceea ce părea să fie nimic altceva decât o baie! Fericire maximă pe mine. Nu mai trebuia să fac check-inul și să mă simt penibil că mă duc la baie. Așa că dau să intru și văd că mă blochează. O întreb dacă se poate, dacă este o toaletă… și îmi răspunde zâmbind: Da, este o baie, dar nu ai voie să intri.

Boom. Mă uit pe ușă: era de bărbați. Mă îndrumă totuși spre baia femeilor și, cumva jenată de situație, reușesc să o găsesc. Atâta eliberare.

Plec de la baie și, când să îmi pregătesc mindset-ul: mi-am uitat telefonul în baie. Știam că a intrat cineva după mine, așa că m-am întors, sperând că nu l-a observat pe suportul de hârtie igienică. Când a ieșit persoana, îmi întinde telefonul râzând: mă gândeam eu că te întorci înapoi.

L-am luat și am profitat și de ocazie pentru a întreba, totuși, unde este mama lui de lounge… ca am parcurs tot etajul și nimic. Doar oameni ce se înfruptau din preparate.

Se pare că acela era, de fapt, locul pe care îl căutam. Am făcut, așadar, check-in-ul, mi-am luat ecusonul și ghidul și am început să caut, disperată, sala în care trebuia să fiu. Mi-era o foame teribilă, iar mirosul acela nu mă ajuta deloc.

A treia provocare: Rezistența – chestii gratis

Am intrat în sală, care era aproape goală, și m-am gândit la ce aș putea face pentru a nu mă simți atât de outsider. Am zis că trebuie să mă încadrez în peisaj – până la urmă ăsta fusese scopul: să merg as if I owned the place. Dar eu nu știu să primesc nimic gratis, așa că decât să ies și să iau chestii gratis, am decis să rămân pe scaun.

Lumea a început să vină. Unii cu mâncare, alții cu băuturi, eu cu ambiție. Până la urmă mi-am făcut curaj și m-am ridicat triumfătoare cu gândul că GATA, mă duc să iau și eu ceva free, că doar mi se cuvine! DA!

Am ajuns până la ușă, am luat o sticlă de apă plată de pe masa din interior și m-am așezat jenată pe scaunul meu, ca și cum aș fi făcut ceva rău. Și bun totodată. Un pas mic pentru omenire, un pas mare pentru mine!

Conferința – hai să învățăm!

Eu am ales Galaxy Stage, participând prima dată la Influencer Marketing Session. Moderator era George Man. Era drăguț să am în fața mea oameni pe care i-am mai văzut și altă dată… chiar dacă poate numai în online. Asta am gândit până ce Samsungul a adus pe scenă o mare surpriză pentru mine: pe Teodora Istrati. Inițial habar nu aveam cine e… până am auzit de Teo’s Kitchen. Adică… în fața mea era această femeie frumoasă, simplă, plină de energie… care, într-un fel sau altul, m-a învățat să iubesc bucătăria (de-a lungul anilor). Sunt vreo opt ani de când o urmăresc. Și ea e în fața mea.

Eram ca o adolecentă care se vede la doar 4 metri distranță de Smiley sau orice altă vedetă hot pentru tinere. Pentru mine era Teo… de la Teo’s Kitchen. Clar: îi cer să facem o poză la final… dar cât de lame ar fi?

Asta până urcă pe scenă Bitdefenderu’ cu un alt influencer foarte tare: Chinezu’ – Cristian China Birta. Un blogger pe care îl admir maxim, și care  mă pune exact în mindset-ul pe care îl căutam. Atât de simplu, atât de el însuși, atât de interesant totuși. Îmi aminteam de cât de bine mă simt când sunt trainer și vorbesc altora despre dezvoltarea personală. Apoi începe să pună accent pe tot ce am sugerat eu în permanență oamenilor cu care lucram pe marketing, respectiv că o campanie nu poate fi reușită decât dacă avem:

  • Profesionalism de ambele părți;
  • un Buget corespunzător;
  • Chimie;
  • Noroc.

Am zis DAA! Gata. Oamenii ăștia care au reușit atât de multe în domeniul în care vreau și eu să reușesc nu fac nimic altceva decât să fie ei înșiși, în timp ce mie îmi pasă mai mult de ce se întâmplă în jur și de cum voi fi judecată. Eu nu pot fi eu însămi decât dacă am aprobare, sau dacă sunt într-un loc care să îmi permită să ies în evidență. Așa că nu am decât să îmi lărgesc zona de confort și să fac chestiile pe care nu am curaj și de care îmi este frică (asta că tot vorbeam zilele trecute despre frici)!

So, am profitat de pauză și am ieșit cu gândul să accept chestiile gratis, să mănânc (fiindcă încă muream de foame) și să nu îmi pese.

A patra provocare: Trebuie să accept chestiile gratis!

… doar că atunci când am ieșit… nu mai era mâncare. Se mai servea încă înghețată, dar coada era prea mare și, parcă, nu m-aș fi simțit prea puternică, ci mai curând ca atunci când stai la rând să mergi la baie. Nimic wow.

Deci, m-am învârtit pe la standuri (acum știam ce era cu nebunia de acolo)… cu gândul să accept orice mi se oferă. Și atunci mi s-a pus în cale o tipă drăguță care mă întreabă suav: fumezi?

M-am blocat. Ce ar trebui să răspund? Ce o vrea de la mine? Poate îmi dă țigări gratis… și i le duc lui Luci. Așa că… wtf, de ce nu?

Da, răspund.

Și atunci îmi arată noul dispozitiv Glo, îmi întinde un pachet de Kent și îmi spune cum astea sunt țigări pe care le poți fuma și în interior. Super, zic în sinea mea. Pot scăpa de fumul pe care îl lasă Luci în casă când fumează. Trebuie doar să iau pachetul și gata….

Testează-l și spune-mi cum și se pare, îmi zice. Mă blochez. Ok, ăsta este momentul ăla în care pot spune că am mințit, că nu fumez, și în care o să par o ciudată, sau poate fi momentul în care trag și eu un fum, zic că e șmecher și merg mai departe. Până la urmă nu e ca și cum nu aș fi fumat niciodată. Am mai tras câteva fumuri la viața mea și nu m-am transformat în fumătoare, nici nu am murit.

Dar cum se face? întreb. Cred că deja începe să se prindă că este ceva ciudat cu mine, mai ales că mă grăbeam să bag țigar(e)a invers: cu filtrul înăuntru. Asta ar fi însemnat să ard filtrul și să trag din tutun… asta pentru a înțelege la ce nivel de noob eram.

Nu așa, invers. Deja nu mă mai găseam în stadiul meu de supererou… ci eram mai degrabă ca ăla mic și prost care apare în orice film și strică totul. Dar… măcar e amuzant. Eram un fel de Donkey.

Într-un final am așezat-o corect, a vibrat… și am tras.

PAUZĂ

Câteva secunde m-am rugat să nu încep să tușesc ca o descreierată. Mă chinuiam să par cool, dar cred că se vedea transpirația pe sub hainele mele cum se preligea pe spate. Eram udă și deja nu mai știam exact din ce sursă. Ori că nu am mai fumat eu de mult, ori ceva era în neregulă cu chestia aia, dar ce era cert era că nu voiam să mai încerc.

Haide, fumeaz-o pe toată, mă îndeamnă tipa. Mai trag un fum, de data asta mai puțin dureros, apoi mă opresc și o întreb despre ele. Îmi spune că îmi lasă tot pachetul și dispozitivul pe toată durata evenimentului și la final să îi zic cum mi s-a părut. Tot ce speram atunci era să nu fiu un cobai.

Dar… măcar am obținut ceva free. Așa că puteam merge mai departe.

Mă uitam la mine… aveam un pachet foarte elegant de țigări în mână și nimeni nu mă știa. Începeam să mă simt bine. Am zis că sunt pregătită să mai iau ceva gratis. Așa că m-am apropiat de prima masă pe care se găseau chestii gratis care să nu mă scoată cu totul din zona de confort: mașinăria aceea cu cafea (doar pentru a clarifica… nu beau cafea, am o aversiune totală față de ea din facultate, așa că nu mi-am bătut niciodată capul să învăț cum se cheamă dispozitivele în care se face cafeaua). Citesc pe obțiuni și văd: capucino decaf. Zic: Super, capucino fără cafeină. Sigur nu va avea gust de cafea. Așa că îmi pun două pliculețe de zahăr (ca un noob, lăsând jumate în plic), amestec și, în timp ce mă îndepărtez de masă, gust.

Cafeinizată sau nu, capucino sau nu… chestia aia avea gust de cafea!! Urechile îmi piuiau, papilele gustative plângeau, transpirația dată de tutun devenise tot mai rece. Nu știu la ce mă așteptam. Așa că m-am întors înapoi, am constatat că nu e nimeni… și am aplicat metoda lui Luci de a transforma o cafea în ceva băubil: am mai adăugat 3 pliculețe de zahăr și jumătate de cană (adică până la buză) de lapte. Am amestecat cu grijă și: ta-da! Ceva free care poate fi enjoyable!

Așadar, aici eram: owning the place. Eram ca toți ceilalți: cool. Oamenii au tendința să se identifice unii cu alții și să imite turma din nevoie de apartenență. Așa că mă simțeam mai bine doar pentru că aveam într-o mână o ceașcă de cafea și în cealaltă un pachet (aproape intact) de țigări.

Așa că am urmărit să văd ce mai fac oamenii: poze la photobooth! Și par happy. Asta pot face și eu. Îmi place să mă maimuțăresc la photobooth. O fac mereu. Așa că m-am dus și am zis să fac și eu o poză. Am văzut chiar că puneau pozele pe un panou… deci… o să apațin!

Prima poză: până s-a terminat numărătoarea inversă fața mea nu era încă la locul cel mai bun. Așa că a considerat – pe drept – tipul să îmi mai facă o poză. Nu știu de ce dar nu era deloc fun. M-am așezat cool și am făcut poza, apoi l-am întrebat, foarte „sigură pe mine”: unde o pun acum? La care el se uită la mine încurcat (eram brunetă, se aștepta să fiu blondă pentru o astfel de întrebare): în buzunar sau unde vrei. E a ta. O iei acasă.

Iar mă simțeam ca pixul. Iar am dat-o în bară încercând să fiu cool. E mult mai ușor când ești cu prietenii și faci chestiile astea. Când ești singur… it kinda sucks.

Așa că mi-am luat poza, cafeaua și țigările și m-am așezat înapoi pe scaunul meu. Asta înseamnă să ieși din zona de confort? Asta înseamnă să fii tolerat social? Am făcut numai lucruri tâmpite, amuzante totuși, dar de care nimănui – în afară de mine – nu îi pasă. Totuși, am făcut câteva persoane să râdă în tot procesul. Sigur, să gândescă deopotrivă că sunt retardată, dar… măcar au zâmbit la prostia mea. Așa că m-am ridicat hotărâtă să duc cafeaua și țigările înapoi și să încetez cu prostiile astea.

Dar fix când m-am ridicat:

O nouă provocare: Gânduri

A început a doua parte a conferinței. Am lăsat siropul acela de capucino pe o tejghea și am devenit atentă la Claudiu Butacu – un alt om pe care îl urmăresc online. El îl cheamă pe scenă pe… Radu F. Constantinescu. Normal că urmează foarte multe informații valoroase că, doar, despre cine vorbim? Eram atât de fascinată de tot ce spunea încât, efectiv al uitat de problemele mele… până când, la un momentdat, mi-am amintit că sunt cel mai prost buyer și că există o șansă să nu pot spune NU și să mă trezesc că duc prostia și minciuna la un nou nivel și ajung să cumpăr țigările alea. Apoi am început să mă gândesc că am venit fără mașină și că ultimul autobuz este la 19.30… și așa nu m-am mai putut concentra 100% pe ce era important: conferința.

A venit apoi Alex Coteț care, cu un limbaj foarte natural, mi-a spus unde greșesc atunci când scriu. Cu el vorbind m-am simțit iar în largul meu. Era ca și cum mi-ar fi povestit un vechi prieten ceva. Cunoșteam codul, cunoșteam mesajul, limbajul… tot. Era bine.

Așa mi-a venit în minte un titlu nou de articol: „Despre cum nimănui în afară de tine nu îi pasă că ai dat-o în bară”. Mă gândeam amuzată la toată situația, mi-am pregătit un discurs foarte elaborat în mintea mea despre cum o să scap de țigările acelea și nu voi cumpăra nimic… pentru că nu îmi plac, nu mă identific, nu am bani la mine, sau orice altă scuză. Se termină conferința, mai am puțin și pierd autobuzul, mă ridic să ies din sală și să îmi înfrunt frica.

Ultimele provocări: lung șir de ironii

Ies, la standul Glo nu mai era o tipă, ci un tip. Și tipul vorbea cu alți tipi. Așa că, extrem de demagogică mă duc spre el, îi întind pachetul și dispozitivul și… până să apuce să zică ceva… îl înfrunt: îi las ce nu îmi aparținea și îi zic „am și eu de returnat astea” după care aproape că o iau la fugă, numai ca să nu fiu întrebată nimic suplimentar. Îl văd periferic cum se uită încurcat spre mine cum deja merg… și mă duc pe scări.

Gata, am scăpat! Mai fac un selfie pe scări și plec. Până să apăs pe buton văd în dispozitiv un tip chel care se holbează la mine. Așa că renunț și mă duc să miros libertatea. Fără nimic gratuit, în afară de ecusonul meu imens, dar plină de adrenalină și de entuziasm… și asta pentru că am făcut cea mai mare realizare a momentului. Am obținut cel mai grozav lucru gratuit de la eveniment: ceea pentru ce mă dusesem: cunoștințele!

Am învățat câte ceva, am văzut oameni care au reușit în domeniile în care și eu mă joc… și am înțeles, încă o dată, că pe mine mă ajută să influențez oamenii din jur EXACT felul meu de a fi. Faptul că sunt eu, că îmi mai scapă câte o vorbă dură sau amuzantă, că nu cosmetizez totul și nu îmi bat capul cu detaliile care nu sunt importante pentru mine… asta mă face puternică. Tocmai faptul că știu cine sunt și nu mă străduiesc să fiu altcineva. Așa că, deși a fost un mod stupid de a-mi ilustra asta, am învățat.

Ah, și am mai învățat că suntem ceea ce gândim. Atragem ceea la ce ne gândim. Și dacă noi ne-am imaginat o situație… o vom atrage. Exact ce explic mereu, mi s-a dovedit în final. Eram în metrou spre păcii… și, parcă o parte din mine era sictirită de gândul de a merge cu autobuzul. Așa că m-am uitat la ceas și am zis „ce mă fac dacă pierd ultimul autobuz? Nu vreau să rămân în București peste noapte. Vreau acasă!” și, deși încă mai aveam toate șansele să îl prind, m-am uitat să văd dacă am călătorii pe blablacar. Și erau destule… așa că mi-am imaginat cum ar fi să ajung la Militari și să fie autobuzul în intersecție.

Era 19.22. Am ieșit de la metrou. Mai aveam 8 minute. Am ajuns la trecerea de pietoni: roșu, normal. Când traversez (încă 5 minute la dispoziție) văd un autocar apropiindu-se. Era autocarul în care trebuia să fiu eu. Și s-a oprit la semafor…cam în dreptul meu. Mă gândeam să îi fac semn să mă ia. Nu încurcam traficul, nu era nimic. Dar am ales să mă duc în autogară și să mă asigur că nu mai e alt autobuz. Când m-am întors, intersecția blocată, autocarul pe loc. Am zis: ăsta e un semn, îi fac cu mâna. Undeva în interiorul meu știam că nu vreau asta.

Așa că m-am dus în dreptul lui și… am început să mă rog să se elibereze intersecția și să plece. Ceea ce s-a și întâmplat… câteva minute mai târziu. Heehee.

Apoi am rezervat o cursă și… o oră și câțiva boschetari libidinoși mai târziu, am pornit la drum, în compania a trei studenți (o fată și doi băieți) care mi-au amintit cine sunt: dintr-o simplă interacțiune am început să mă simt în largul meu și, fără să realizăm măcar când am ajuns la Vâlcea, am vorbit despre dezvoltare personală, carieră, relații… și despre tot ce mai eram întrebată.

Atunci am realizat că este adevărat: nu poți influența dacă nu ești la locul potrivit. Și e ok să nu simți aparteneța față de un loc… atâta timp cât ești TU la locul TĂU.

Fiecare din noi are locul său. Și deși credem că altora le pasă de greșelile și ironiile noastre, nu e chiar așa. Ne amuzăm și ne creștem vibrația. Ne amuzăm sincer și ne conectăm. E ok să facem chestii tâmpite. Sentimentele ce vin cu ele ne ajută să învățăm: cine suntem, ce vrem, cine nu suntem, ce nu vrem.

Asta a fost experiența mea de la Webstock, și sunt extrem de recunoscătoare pentru toată. Cred că îmi voi face un obicei din a participa la acest eveniment. Este locul unde mă regăsesc. Chiar dacă asta înseamnă că, uneori, mai râd și puțin de mine. Oricum viața tinde să fie prea serioasă.

Disclaimer: Știu că rahat este un cuvânt trivial… dar nu mă pot gândi la nimic mai potrivit pentru titlu. So…

Spune-mi, te rog, tu când ai făcut ultima dată o mare scofală din ceva ce, de fapt, nu conta decât pentru tine?

Simte-te liber(ă) să îmi lași un comentariu mai jos…

Lasă un răspuns