De ce îmi este frică… atunci când vreau atât de mult?

De ce îți este frică...

Reading Time: 5 minutes

Nu știu despre tine, dar mie mi s-a întâmplat de foarte multe ori să realizez că oricât aș fi crezut că sunt de puternică, de pregătită sau de calificată pentru ceva… frica mă ținea pe loc. Nu ai pățit niciodată să vrei ceva atât de mult și totuși să renunți numai pentru că întreg corpul îți era cuprins de mii și mii de furnicături?

Știm că vrem, știm că putem… și totuși ne temem. De ce? Pentru ce lăsăm de fiecare dată persoane mai puțin pregătite decât noi să câștige? Oare de ce ne lăsăm domitați de lucruri care nu ne sunt benefice, în loc să mergem pe drumul pe care știm că am fi fericiți? De ce vocile din cap nu tac niciodată și în loc să țină cu noi, luptă, parcă, tot mai puternic și mai agresiv împotriva noastră?

Oare chiar nu sunt eu atât de bine pregătit(ă)? Oare mama/tata/el/ea avea dreptate? Cine sunt eu să cred că voi putea? Cine sunt eu să îl/o privesc în ochi? De ce să mă ridic și să strălucesc? Voi pierde toată dragostea, compasiunea, mila celor din jur. Până la urmă suntem la fel și nu vreau să îmi pierd prietenii. Dacă voi fi cine am acum ocazia, vor râde de mine. Voi eșua. Oare pot face față? Nu voi avea prea mult de lucru? Ce voi pierde? Cum/Când/Ce/De ce…???

Așa sună și vocile din capul tău?

De fapt, toate aceste voci ne sugerează exact care sunt cele mai mari nevoi nesatisfăcute pe care le avem, și cum credem că prin inacțiune le-am putea împlini. Totuși, întregul efect de familiaritate (graduation effect) nu face altceva decât să ne țină departe de împlinirea reală a nevoilor noastre, motiv pentru care dacă facem un pas în spate, respirăm prelung 5 secunde și ne deconectăm de la miraj, vom observa că … nu este chiar așa!

Este despre tine!

Noi am fost crescuți să credem că fericirea noastră depinde de alții. De reacțiile lor, de cât ne acceptă, de opiniile lor. De când devenim conștienți de societate nu facem nimic altceva decât să ne luptăm să obținem aprobarea celorlalți, chiar cu riscul de a ne pierde pe noi înșine. Așa ajungem să fim răniți, depresivi, triști, morocănoși… căci viața nu este numai despre cum să îi facem pe alții mândri, fericiți, norocoși. Dacă asta presupune să îți pierzi propria fericire… atunci, crede-mă, nu se merită.

Douăzeci și șase de ani am făcut asta: nu am spus nu, nu am acceptat provocările care mă speriau cel mai tare, mi-a fost frică că voi fi judecată, că voi deranja sau că voi pierde siguranța și fericirea. Totul până când mi s-a cerut să fiu eu însămi… și m-am deprimat realizând că nu știu cine sunt. Și… DOAMNE… cât este de frustrant să te întrebi câteva lucruri simple, precum: ce îți place, ce ai fi în stare să faci pentru tot restul vieții, ce te face fericită?… și toate răspunsurile să înceapă – în cel mai fericit caz – cu „cred că…”.

Atunci când am realizat cât e de tristă viața mea, cât de mult aveam grijă de toată lumea și cât de puțin aveam grijă de mine, mi-am băgat picioarele și, cu toate riscurile, am luptat să fac exclusiv ce credeam că mă face fericită: am început să spun nu, am început să fiu mai puțin atentă și sensibilă la comentariile celorlalți în timp ce acordam mai multă atenție propriului comfort… Normal că nu a ieșit totul perfect. Am mai descoperit și că sunt situații în care ceea ce se află de cealaltă parte a fricii nu e neapărat cel mai bun lucru, dar chiar și așa, am învățat ceva nou despre mine: am aflat ce nu îmi place.

Cum înțelegerea nevoilor te scapă de frică

Tony Robbins are o teorie despre motivație care mie îmi place foarte mult. El spune că orice om are, dincolo de cele 5 nevoi descrise de Maslow (fiziologice, de securitate, de apartenență, stimă, autorealizare), alte 6 nevoi. Acestea sunt cele preponderent psihice, care ne controlează acțiunile, sentimentele și, mai ales, fricile. Satisfacerea lor ne ajută să mergem mai departe, în timp ce nesatisfacerea lor ne duce în disperare. Ele sunt:

  • Nevoia de dragoste și conexiune: care se traduce atât la nivel fizic, cât și psihic. Femeile și bărbații simt dragostea în moduri diferite. Și asta este super. Indiferent de ce înseamnă pentru tine conexiune, e ok. Dar știi că ai nevoia asta… uneori mai pregnant… sau măcar din când în când. Nu? Chiar și dacă asta se traduce prin nevoia de a fi cu prietenii, de a-i avea aproape, de a le simți aprecierea, de a te conecta. Sau… poate nu vrei să mergi într-o călătorie care ți-ar plăcea enorm fiindcă nu vrei să lași copilul acasă, chiar dacă va sta cu cei mai buni bunici din lume. Ori, poate nu vrei să faci acel copil, cu toate că o parte din tine urlă după el… fiindcă îți e frică să nu pierzi iubirea lui/ei, odată cu venirea copilului. Ce zici? Makes sense?
  • Nevoia de siguranță: Nu știu cât de control freak ești tu, dar chiar și dacă nu ai o preocupare deosebită pentru siguranță, tot poate fi ceva care te sperie maxim… să zicem că nu vrei să te muți de la ai tăi pentru că ți-e frică de faptul că nu vei mai avea atâția bani de buzunar (din moment ce plătești facturi… doh!), sau poate nu vrei să începi o afacere pentru că îți este frică de faliment. Uneori suntem nefericiți pentru că nu am spus ceva. Poate nu am spus ce simțeam, atunci când ni s-a oferit ocazia. Poate nu ne-am adus contribuția la un proiect – cu toate că era senzațională – numai de frică. Frica de a nu fi batjocorâți. De a ne pierde confortul…
  • Nevoia de neprevăzut: chiar și celor mai mari obsedați de control le place neprevăzutul. Să fim serioși… dacă am face mereu aceleași lucruri, am ști mereu ce urmează, am trăi exact același scenariu la nesfârșit… ne-am plictisi ca naiba. De aici apar cele mai mari conficte în cuplu: monotonie, plictiseală, same old. Poate îți este frică să te implici prea mult într-o relație fiindcă îți este frică de pssss… stingerea flăcării. Te gândești numai la asta și nu te poți imagina trăind o viață plictisitoare lângă acel om plictisitor. Sau poate nu vrei un anumit job pentru că ai nevoie să mai ai și alte sarcini, din când în când… să mai ieși din birou, să faci ORICE. Dar te temi că un job la birou va presupune doar hârțogăraie… și cam atât… So…;
  • Nevoia de semnificație: nu acceptăm o meserie sau să facem efectiv ceva ce ne place, pentru că nu este seminificativ pentru ceilalți. Cel puțin așa credem. Toată lumea face management, marketing, medicină, inginerie… pentru că vor să li se satisfacă nevoia de semnificație. Vor să însemne ceva în ochii cuiva: fie ai lor, ai prietenilor/profesorilor/părinților. Nici nu contează în ochii cui, dar renunță la visul lor numai pentru a avea o semnificație. Asta cred ei. Viața este plină de semnificație. Doar că o căutăm unde nu trebuie. Și este exact ca și cu un semn: în funcție de context primește semnificație. Oops, stai, spoiler!
  • Nevoia de contribuție: Uneori ne este frică să lăsăm pe alții să facă munca noastră, nu avem curaj să delegăm, nu vrem să stăm departe de job… pentru că undeva, în mintea noastră, credem că vom deveni dispensabili. Credem că dând înapoi, luând o pauză, mergând într-un concediu, vom fi șterși, nu vor mai avea nevoie de ideile noastre, așa că ne ținem strâns de frică și nu avem nicio intenție de a o elibera… dar…
  • Nevoia de creștere: când eram copii ne doream să creștem, sperând că atunci vom obține autonomie, independență, putere. Fiecare are propriie valori pe care le asociază creșterii, desăvârșirii. Pentru mine acestea au fost mereu. Și dintr-o nevoie permanentă de creștere, ne este frică să stăm de-o parte. Ne este frică să ne luăm concedii, să ne oprim din muncă (sper că realizați diferența dintre ultimele două puncte) sau chiar să ne oprim din mâncat. Am zis. Fiecare are propriul mod de raportare la creștere. Și e ok. Dar…

Problema este că ne concentrăm atât de mult pe lucrurile care ne sperie încât uităm de ce am fi vrut să facem acel lucru de la început. Creierul ne este atât de intoxicat de viziuni, voci, senzații… sângele pulsează atât de tare încât parcă, pentru o secundă, frica ne amuțește, ne surzește, ne orbește și ne lasă fără suflu. Atunci ne autosabotăm. Totul se petrece în doar câteva secunde de frică.

În acest caz, eu folosesc două metode:

  1. Worst case scenario
  2. Așa… și?

Dar mai multe despre asta în postarea viitoare. Te aștept să vorbim despre cum să scapi de frici (part II).

Până una alta… care este cea mai mare frică a ta și cum te sabotezi? Spune-mi printr-un comentariu în căsuța de mai jos:

About Author

1 thought on “De ce îmi este frică… atunci când vreau atât de mult?

Spune-mi, te rog, ce gândești despre acest subiect: