Michelle Obama – Povestea mea. Recenzie

Reading Time: 7 minutes

De câțiva ani am tot așteptat „momentul oportun” pentru a citi cartea autobiografică a primei doamne a Statelor Unite… în fond a primei doamne de culoare – o figură controversată și, totodată, extrem de iubită. Este vorba despre „Povestea Mea” scrisă de Michelle Obama, disponibilă pe eMAG și Cărturești.

Tu ce te aștepți să găsești atunci când citești o autobiografie? Dacă ești ca mine, cel mai probabil vrei să vezi o destăinuire sinceră, să simți că ți se deschide o ușă spre un suflet, pe care să îl poți urmări în toată splendoarea sa. Nu cauți laude, povești banale și întâmplări norocoase, lipsite de sclipirea fatidică.

În fond, ceea ce face o viață frumoasă, interesantă și demnă de povestit este tocmai dificultatea.

Încercările, greutățile, loviturile și eșecurile sunt cele care oferă oricărei povești un sens profund…

Cartea „Povestea mea” Michelle Obama

… Povestea mea este un lung șir de amintiri în care pot să jur că m-am regăsit adesea. Orice femeie… de fapt nu. Orice persoană care s-a născut într-un context mai puțin favorabil, care a fost încurajată să își depășească limitările impuse de rădăcini, care s-a luptat să exceleze (mai ales atunci când nimeni nu o credea în stare) va avea multe momente de empatie și regăsire de sine în timp ce soarbe cuvintele pline de adevăr ale autoarei.

Am auzit voci răutăcioase spunând că acest volum nu este scris de ea. Că sigur au fost ghostwriteri plătiți să scoată o carte… că ea nu și-ar pierde timpul scriind. Și sigur nu ar face-o atât de bine.

… Dar numai cine nu a citit-o poate emite asemenea judecăți lipsite de fundament și de sens.

„Povestea mea” este mult prea bogată în subtext, o expunere sinceră a unui intelectual (înainte de toate) care se lasă dezbrăcat de lume și analizat în toată splendoarea ființei sale. O femeie care își dă jos deopotrivă haina austerității, precum și pe cea a somptuozității – venite la pachet cu un titlu – și se prezintă goală, plină de vânătăi, lovituri și imperfecțiuni, având câte o poveste impresionantă pentru fiecare în parte.

Nu doar că te regăsești în poveștile ei, dar nu ai cum să nu ajungi să o iubești pe deplin.

Povestea mea – recenzie

Deși este un volum stufos, cu peste 600 de pagini, se lecturează fără probleme în doar câteva zile… căci odată ce ai trecut de primele capitole devine tot mai greu să îl lași din mână. Cel puțin asta am pățit eu. Orele treceau, copiii dormeau, iar eu mă pierdeam printre povești, uitând că timpul nu se oprește pentru mine – chiar dacă aș fi putut fi sigură că e de partea mea.

Deși poartă denumirea primei părți, cartea prezintă mult mai mult decât ceea ce promite. Ea este constituită din trei părți care ar putea, fără probleme, forma trei volume distincte. Este vorba despre Povestea mea, Povestea Noastră și Povestea Continuă.

Povestea mea – prima parte a cărții de față – prezintă viața autoarei, încă din primii ani. Se conturează frumos contextul: facem cunoștință cu o familie modestă și educată de afro-americani din Chicago, cu principii de viață solide și valori sănătoase. Aflăm despre mentalități, discriminare și vise care chiar și într-un secol XX care s-a vrut a fi modern, pot părea rupte de orice realitate.

Michelle Obama – Povestea mea (prima parte)

Încă de la grădiniță Michelle a vrut să se deosebească. În mare, întreaga sa misiune personală nedeclarată era de a face dreptate liniei ereditare. După ce strămoșii, bunicii și chiar proprii părinți au fost nevoiți să îngenuncheze în fața unui sistem nedrept… Un sistem în care dreptatea se împărțea în funcție de culoarea pielii, micuța Miche și-a autoînsușit un rol de salvator.

Un astfel de rol nu vine niciodată fără multe implicații… sau fără multă muncă. Așa că nu de puține ori a trebuit să strângă din dinți în fața unor nedreptăți, îndurând, cu speranța că până la urmă se va face dreptate.

Și, cumva, așa a fost. Dar avem să aflăm asta ceva mai târziu…

În orice caz, prima parte este o poveste despre viață, despre moarte… despre ambiție și, nu în ultimul rând, despre iubire.

După ce am admirat munca depusă pentru a excela ca student de culoare în campusul elitist al Universității Princeton, precum și eforturile necesare absolvirii cu succes a facultății de drept la Universitatea Harvard, m-am bucurat să descopăr și puțină romanță în toată această expunere pragmatică.

Barack Obama – „un inadaptat exotic”

Să îl descoperi pe președintele Barack Obama în forma unui tânăr genial, modest și împrăștiat, un fel de Luffy în viață, fără puteri primite de la vreo plantă-minune, dar cu același zâmbet larg magnetic și determinare aproape imposibil de înțeles… poate fi puțin șocant.

„Barack Obama deja făcuse vâlvă în firmă. În primul rând pentru că abia terminase primul an la facultatea de drept, iar noi angajam, de obicei, doar studenți din anul al doilea pentru posturile pe vară. Dar se zvonea că este excepțional. Se dusese vorba că una dintre profesoarele lui de la Harvard susținea că era cel mai talentat student la drept pe care îl cunoscuse vreodată. Câteva secretare care îl văzuseră când venise la interviu spuneau că, pe lângă presupusa excelență profesională, era și drăguț. Eram sceptică în toate aceste privințe.

Din experiența mea, dacă puneai un costum pe un bărbat negru semi-inteligent, albii aveau tendința să exagereze. Mă îndoiam că individul merită atâta apreciere. Îi căutasem fotografia în ediția de vară a organigramei noastre – un portret nereușit și prost iluminat al unui tânăr cu zâmbet larg și o urmă ușoară de inadaptare – și nu am fost prea impresionată. Biografia lui spunea că era originar din Hawaii, ceea ce îl făcea măcar să fie un inadaptat exotic.”

Recunosc că atunci când m-am apucat de „Povestea mea” nu știam mare lucru despre Michelle Obama, Barack Obama… și cu atât mai puține știam despre viețile lor. Știam doar că formează un cuplu reușit. Știam că sunt admirați pentru iubirea sinceră ce le poate fi citită în priviri. Mă gândeam, așadar, că voi găsi acel ceva pe care îl caut în orice roman de dragoste.

Și cumva simt că asta este exact ceea ce am primit. Spre finele primei părți m-am regăsit plină de emoție în fața inocenței.

Michelle Obama – Povestea noastră (partea a doua)

Povestea ei se termină cu un băiat de modă veche, manierat, care îi cere permisiunea de a o săruta.

Mi-era dor, cumva, de astfel de gesturi tandre, de curtoazie romantică, rupte parcă dintr-o lume tot mai îndepărtată.

„Pot să te sărut? m-a întrebat.

Moment în care m-am înclinat spre el și totul a devenit clar.”

Dacă prima parte a fost plină de pragmatism și logică, a doua ne prezintă o nouă Michelle Obama. De data aceasta fata ambițioasă și carieristă se îndrăgostește. Valul de emoții, adeseori neînțelese, precum și suferința unei relații la distanță o umanizează parcă și mai mult.

În derularea acțiunii asistăm la o cerere în căsătorie atât de perfectă (după standardele mele, desigur) încât nu am putut decât să sper că protagoniștii vor avea cea mai frumoasă creștere împreună.

Și, cumva, așa a și fost.

Urmează ambițiile profesionale, cele personale… dorința unei vieți de familie. Să nu mai vorbim despre conflictul interior atât de comun femeii de carieră aruncată în șorțul de bucătărie, cu rolul de mamă în brațe.

Cumva a fost atât de revigorant pentru mine, mamă de doi copii, la răscruce de drumuri între viața de familie pe care o iubesc atât de mult și ambiția profesională (care m-a definit o lunga parte din existență), să citesc îngrijorările ei. Uneori te face să te simți mai bine când vezi că ma există femei ca tine, care se află în fața acestei alegeri. Și e vorba despre femei de succes, renumite atât pentru cariera lor, cât și pentru calitatea de mamă sau aceea de soție.

Să regăsesc o Miche în agonie după despărțirea de creatura aceea mică și mult iubită, în timp ce ratele, dedicarea profesională și toate responsabilitățile lumești urlă… m-a liniștit. Nu e că m-aș simți singură în situația aceasta. Sunt conștientă că sunt milioane de femei în lume care simt ca mine. Dar cumva am simțit că în timp ce sorbeam suferința ei, reușeam să o fac pe a mea să pară mai puțin apăsătoare. Citind experiența ei am reușit să mă dezbrac de vina atât de îngrozitoare asociată dorinței (nefirești, oare?) de a fi cât mai aproape de copiii mei, în detrimentul unei expuneri publice sau a unei cariere extraordinare.

Carieră, copii, distanță și… politică

Orice poveste ce merită spusă are ceva ce o face interesantă.

M-a distrat să descopăr sinceritatea cu care autoarea ne povestește rezervele ei în ce privea ascensiunea politică a celui pe care s-a angajat să îl susțină toată viața. Cred că era firesc să prefere să îl aibă mereu lângă ea și, mai ales, pentru ea, pe cel pe care îl iubea atât de mult și de sincer. Dar, cumva, dragostea înseamnă de multe ori sacrificiu. Iar politica este o amantă extrem de orgolioasă și de greu de tolerat.

Poveștile ei, atât din viața privată cât și din campaniile electorale ce au urmat, mi-au întărit convingerea că atunci când iubești, totul în tine se schimbă. Convingeri, valori, credințe… toate se modifică. Se contopesc cu ale celuilalt și devin ceva nou, ceva care nu mai e al tău sau al lui. E al vostru. Și împreună: voi doi și tot ceea ce se formează în jurul voastru, este indestructibil.

Și, mai devreme sau mai târziu, Universul recompensează efortul susținut. Efortul direcționat spre un scop superior: iubirea.

În final, a doua parte se termină în aceeași manieră spectaculoasă: cu alegerea în funcție a primului președinte american de culoare.

Ultima parte: Povestea continuă…

… cu luxul Casei Albe, întâlniri cu Regina Angliei, Nelson Mandela și alte somități…

… cu o grădină de legume în curtea Casei Albe, o luptă cu republicanii, presa și criza economică…

… dar și cu două copile învățate să își păstreze frumusețea interioară, chiar într-un context dezumanizant.

Finalul cărții nu ar putea exista, cu adevărat. Este doar un miraj. O invitație lansată tuturor de a prinde glas, de a avea curaj să își privească povestea dintr-o perspectivă măreață. Și, mai mult decât atât, autoarea ne invită pe toți să privim înăuntrul nostru și să ne spunem propria poveste.

„Și, în încheiere, aș vrea să mai spun doar atât: Hai să ne invităm unii pe alții înăuntru. Poate atunci vom începe să ne temem mai puțin, să facem mai puține presupuneri greșite, să scăpăm de partizanatele și de stereotipurile care ne despart inutil. Poate vom reuși să acceptăm că, în foarte multe privințe, ne asemănăm. Nu este vorba despre perfecțiune. Nu este vorba despre o destinație finală unde trebuie să ajungi. E nevoie de putere ca să-ți dai voie să devii cunoscut și auzit, să-ți asumi propria poveste și să-ți folosești adevărata voce. Și e nevoie de bunăvoință pentru a fi dispus să-i cunoști și să-i asculți pe ceilalți. Iar, pentru mine, aceasta este povestea fiecăruia dintre noi.”

Pe lângă dezvoltare personală… cel mai mult ador să citesc biografii și jurnale. Așa că după ce am savurat cu atâta intensitate „Povestea mea” de Michelle Obama, mi-am propus să caut toate biografiile primelor doamne.

Și voi începe acest studiu cu „Arta ei de a reuși – Povestea nespusă a Melaniei Trump”, scrisă de această dată dintr-o altă perspectivă, cea a observatorului Mary Jordan. Tare sunt curioasă dacă voi simți aceeași pasiune și același entuziasm de a împărtăși experiența cu voi.

Dar, până una alta, vă invit să citiți „Povestea mea” de Michelle Obama și să îmi spuneți ce impresie v-a lăsat vouă (printr-un comentariu mai jos, desigur!).

Îmbrățișări calde,

Grațiela.

About Author