Apus – Guest Post Elena Tîrziu
Astăzi vreau să vă prezint un text minunat… care m-a adus înapoi în adolescență.
Este vorba despre Apusul Elenei – o fată extraordinară care de fiecare dată când își lasă emoțiile libere crează noi lumi diafane, gingașe… și totuși atât de pline de Adevăr.
Pentru toți melancolicii și hipersensibilii din comunitatea mea… acest text sigur vă va trezi emoții și, în ciuda aparentului, vă va da liniște. O liniște lipsită de judecată și de nevoie de sens, pe care toți o căutăm uneori:
Nu ai vrea să te stingi la apus? Să inviți natura să doarmă împreună cu tine în somnul de veci? N-ai vrea să le reamintești tuturor cât de frumoase pot fi sfârșiturile?
Mă imaginez pe acoperișul unei clădiri, poate chiar al blocului pe scara căruia tot timpul rămân la taclale cu doamnele radiante. De cele mai multe ori, este aceeași damă uscată, înaltă, precum un pivot din lemn masiv, precum un brad falnic, care mă confundă neîncetat cu foști locatari, care uită periodic la ce etaj este apartamentul meu și multe altele asemenea.
Mă imaginez ținând cu mâinile-mi tremurânde telefonul, cât pe ce să îmi alunece în gol, apelându-le pentru o ultimă dată pe cei mai iubiți dintre pământeni. Le-aș zâmbi dulce, le-aș spune că îi iubesc din suflet, că pentru ei trăiesc și că sunt icoanele mele. Le-aș spune despre el, despre ea, despre toate cele cotidiene, apoi aș încheia pe o temă optimistă, arătându-le apusul. Mă privesc dintr-un punct mort cum tastez dezamăgită de mine mesajul ce va tăia precum lama unei săbii inima ei, cât și cum, cu ultimele suflări, mai îndrug lor câteva dulcegării, acompaniate de glume jalnice. Nu uit să le spun ‚‚Te iubesc cel mai enorm.’’
Mă imaginez punând, atât de generic și poate previzibil, videoclipul pe care tot timpul adorm – niște vibrații foarte plăcute, pentru toate chakrele și pun jalnic telefonul lângă capul meu, plângându-mi sufletul pe cimentul înghețat. Las notificările să se deruleze agasant, obstrucționând regulat sunetul liniștitor. Nu mă mai obosesc să răspund, contrar impulsului de a cășuna pe conversațiile active.
Parcă și acum pot privi apusul și îmi pot vedea picioarele legănându-se absent în gol. Mă văd moleșindu-mă brusc, cât timp încerc din răsputeri să-mi culeg gândurile și curajul. De unde să aduni ceva inexistent? Asimilez, holbându-mă într-un punct imaterial, razele soarelui ce par să se scurgă lent, împăciuitor, precum mierea dulce, proaspătă, în sângeriul orbitor al văzduhului. Încerc să îmi însușesc împrejurimile, mirosuri tomnatice, gustul dulce al gloss-ului, textura sa lipicioasă, culorile vii, vântul ce bătea puternic, stropii grei de ploaie ce începuseră să se frângă de corpurile din aproprierea-mi.
Știi, poate n-aș fi făcut-o, dar în momentul în care mi-am dat drumul, am gustat pentru prima oară adevărata aromă a libertății pure. Simțeam că vântul mă călăuzește spre înalturi, în timp ce ploaia mă roagă să mă avânt în intestinele obscure ale subteranului. Am simțit, la contactul brusc cu asfaltul cu mintea mi se deschide și aspiră la Divinitate, cum cutia toracică mi se frânge, iar puterea inimii mele eliberează societatea umană de ura aprigă pe care o perpetuează, cum mi se dezbină coastele și pielea de pe omoplați se transfigurează în falnice aripi ce mă poartă spre înalt.
De s-ar fi oprit ploaia…Poate natura însăși mă plângea, însă, calea de întoarcere fusese acoperită de secunde aprige de fugă de adevăr, de fugă de realitate. Știam că am ajuns în centrul unui codru iubitor, protectiv, care îmi îmbrățișa existența imaterială și o integra în suflul molcom al vântului.
Pentru o ultimă dată, am privit cum trupul mi se zbătea între uman și divin, și m-am compătimit.
