Astăzi, după atâtea ore de privit în oglindă, m-a izbit realitatea. Noi, cu superficialitatea noastră, ne mutilăm… Deformăm atât de mult opera de artă lăsată de natură.
… Ne-am obișnuit să ne mulăm pe ceea ce societatea impune ca fiind frumos, inducându-ne, în subconștient, imaginea himerică a idealului în materie de frumusețe. În fiecare dimineață, cu mai multă sau mai puțină energie, ne punem măștile pe față și pornim la drum.
Niciodată nu mi-am bătut capul de ce fi-miu îmi spune mereu „mami se face bau bau” atunci când mă vede machindu-mă. Ba chiar am ajuns să mă justific și eu de fiecare dată, aprobându-l: „da, mami se face bau bau”. Alteori chiar eu îl anunț cu privire la acțiunile mele în acest sens.
Seara, cu ultimele puteri, în timp ce el scufundă peștișori și rățuște în apă…eu trec la revers. Cu gesturi grijulii și totuși obosite, dau jos masca, pe fondul sonor al aprobării celui ce încă nu cunoaște normele diabolice ale societății: „mami se face frumoasă?”… Azi m-a lovit. În fiecare dimineață aud același lucru și în fiecare seară ideea se repetă. Pentru el mami e frumoasă așa: fără mască, imperfectă și obosită.
… Și atunci mă întreb… Cum am ajuns noi, ca societate, să ne mutilăm?