Drum lin către stele, suflet tânăr și neliniștit!

Reading Time: 5 minutes

Niciodată nu am fost un mare fan al postărilor despre cei ce pleacă dintre noi. Probabil că nu le-am înțeles prea mult sensul…

… dar acum, după multe ore de zvârcoliri sufletești și amintiri, după imagini pe care aș vrea să le pot șterge din mintea mea… cuvintele nu mai au glas.

Acum singurele sunete pe care le pot asocia emoțiilor mele sunt cele ale tastelor lovite, clandestin și fără prea multă rațiune de către degetele mele obosite.

… 11 iulie obișnuia să fie pentru mine o mare zi de sărbătoare.

Era ziua în care o sărbătoream pe cea mai importantă persoană din viața mea: cea care mi-a dat viață.

11 iulie este ziua mamei mele.

Anul acesta, însă, nu avem forță în suflete să ne bucurăm căci, după o luptă incredibilă cu timpul, bunica a obosit. Așa că nu a renunțat, căci nu cunosc o persoană mai puternică și mai hotărâtă în lumea aceasta decât ea. Nu a renunțat. Doar s-a lăsat purtată de chemarea stelelor… și a decis să-și lase trupul bătrân în urmă, să treacă la următorul nivel.

Mi-este atât de greu să vorbesc despre ea la trecut, căci deși avea o vârstă la care moartea era destul de previzibilă, încă îi mai aud cântul îngânat de fiecare dată când deschid ușa casei… și uneori chiar și când închid ochii și mă gândesc la ea.

Bunica putea fi considerată cu ușurință o persoană „dificilă” și „morocănoasă”. Dar asta numai pentru că era extraordinar de hotărâtă, știa mereu ce vrea de la viață și chiar și când simțea că o cheamă glasul străbunilor… nu se accepta învinsă.

Era dură. Foarte dură. Dar, paradoxal, avea acea blândețe în ochi de fiecare dată când mă privea.

Târziu am ajuns să o pot observa, iar asta mă doare cumplit.

Când suntem necopți și nu putem vedea dincolo de lucrurile evidente, când nu înțelegem profunzimile, este greu să vedem multe adevăruri.

Cu toate acestea, de ani buni privirile ei mă fixau cu multă admirație și blândețe. Îmi plăcea atât de mult să o ascult când îmi făcea arborele genealogic ori când îmi vorbea despre copilăria ei, despre rochiile elegante de la Casa Regală sau despre război. Făcea cumva și niciodată nu se încrunta, întrista sau supăra atunci când aborda chiar și subiecte grele.

Viața, cu toate greutățile ei, pentru ea părea ușoară.

Am multe amintiri amuzante din copilărie cu ea. Nu a fost chiar bunicuța aceea blândă și candidă pe care o avem toți decupată din povești și întipărită în suflet. Era ciufută, țipa mult și nu suporta să fie deranjată atunci când se uita la Tânăr și Neliniștit. Ba chiar prima mea apariție televizată are în spate un episod din acest serial. Era undeva prin 93-94… puțin după prânz. La acel moment eram prea mică să fiu altundeva decât în grija bunicilor. Și cum nu am fost niciodată un copil problemă, era ușor să aibă grijă de mine. Nici nu știa că exist.

Totuși, mică și zăpăcită cum eram, am profitat de ocazie pentru a pleca de acasă, în căutarea școlii la care învăța fratele meu.

Am rătăcit pe străzi… fascinată de respectul cu care toate mașinile mă ocoleau…

…Într-un final am ajuns la o școală. Alta decât cea pe care o căutam. Dar îmi plăcea. O învătătoare m-a luat în clasă, mi-a făcut codițe, mi-a dat chiar și eugenii să mănânc, timp în care a alertat autoritățile.

Nu după mult timp eram protagonista știrilor unui canal TV local.

Sigur că bunica nu a văzut. Se uita la Tânăr și Neliniștit. Dar au văzut vecinii… așa că în final a aflat. Și totul e bine când se termină cu bine…

… dar uneori parcă și așa e rău. Și asta pentru că se termină.

Bunica și-a propus să trăiască până când se termină serialul cu pricina… și, din păcate, inevitabilul s-a produs.

Asta mă pune mult pe gânduri. Când ni se termină listele de bifat… ce urmează? Alte liste? Până când?

Of, poate voi afla cândva și răspunsul la această întrebare. Altă dată, sigur. Acum, însă, doare.

Bunica era cea mai inteligentă persoană din câte am cunoscut. A murit la 88 ani împliniți, lucidă și extrem de deșteaptă. Și nu faptul că a terminat după război o facultate ca șefă de promoție (cu nota 10) și nici măcar funcția înaltă pe care a deținut-o.Ce o recomandă, cu adevărat, ca fiind inteligentă este faptul că avea cunoștințe în orice domeniu. Avea o cultură generală peste medie, cunoștea cel puțin 4 limbi străine, era un autodidact extraordinar (la 70+ ani s-a apucat să învețe și engleza și i-a ieșit chiar bine).

Avea și norocul unei urechi muzicale pe care am moștenit-o și eu, care îi oferea înclinația spre poliglotism.

În plus, nu exista domeniu în care să nu aibă curajul să poarte o conversație. Și să o facă bine, nu doar de complezență. Căci nu era deloc o fire care să tolereze discuțiile fără sens, politețurile și complimentele gratuite.

De fapt, cred că nu am auzit-o niciodată făcând vreun compliment. Nu unul direct sau gratuit. Totul era sincer. Uneori poate prea sincer. Dar adevărat.

Nu o puteai duce de nas cu nimic. Chiar și când nu încercai, tot te descosea cumva.

La 88 ani încă mai cosea. Cam așa a cunoscut-o toată lumea: legată de mașina ei veche de cusul, veselă și nepăsătoare, îngânand de zor vreo arie mai mult sau mai puțin celebră.

Când eram copil ne uitam împreună la gimnastică, patinaj artistic și telenovele. BIne, când erau telenovele eu mai mult mă plimbam prin cameră cu mânecarul ei, pe care îl foloseam pe post de sanie. Nu înțelegeam mare lucru, dar și acum îmi amintesc de „Mătușa perucă” și de Natalia Oreiro.

La 88 ani încă mai făcea REBUS. Și era chiar bună la asta. Nu ar trebui să fie de mirare.

Când eram copil îmi mai dădea și mie să completez câte un chenar… dar mă plictisea cumplit. Nu s-a prins asta de mine, dar s-a prins de Gabi care a devenit campion național datorită ei.

An de an, fiind premiantă, îmi făcea coroniță din cei mai frumoși trandafiri… și mă coafa. Era foarte pricepută și cochetă. Și extrem de pretențioasă. Era acolo la fiecare serbare și, cumva, simțeam că era mândră de mine că luam mereu locul I. Nu mi-o spunea, sau cel puțin nu îmi aduc aminte, însă acum, că retrăiesc fiecare amintire, o văd zâmbind. Și e mare lucru,

La 8-9 ani m-a dus la dansuri moderne. Îi plăcea mult orice era clasic. Orice m-ar fi putut transforma într-o „lady”.

De la ea am moștenit pasiunea pentru muzica clasică, ambiția și, cred, o parte din puterea mea. Cu cât mă gândesc mai bine la ea, cu atât îmi dau seama că trebuie să îi fiu recunoscătoare, în parte, pentru sângele ce-mi curge prin vene.

… Și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât realizez mai mult că suntem niște ființe ciudate. Sunt fericită că am apucat să îi mulțumesc că m-a învățat să cos, mi-a pus bazele a trei limbi străine (italiană, franceză și germană) și m-a învățat că în viață nu poți mulțumi pe toată lumea… așa că nici nu trebuie să încerci.

Era bătrână, într-adevăr, dar era Mama Getta a noastră: o legendă nemuritoare după care nu aș fi crezut vreodată că voi ajunge să plâng atât. Nu pentru că nu ar fi meritat, Doamne ferește, ci pentru că nu îmi puteam imagina că va muri vreodată. În sufletul meu era nemuritoare.

Până la final a fost o luptătoare. A avut ambiția de a face singură totul, chiar și când era evident că nu va putea, dar nu s-a lăsat. Nu a vrut să moară… și, deci, nu a făcut-o. Doar și-a lăsat corpul să se odihnească în voie, în timp ce sufletul s-a dus spre o altă dimensiune din care cu siguranță va absorbi fără niciun fel de dificultate orice fărâmă de cunoaștere.

Așadar, azi, 11 iulie 2021, GEORGETA VLAD (14 aprilie 1933 – 11 iulie 2021) s-a stins din viață, în cămăruța ei umilă din Călimănești, lăsând în urmă doi copii, patru nepoți și doi strănepoți.

O vom conduce pe ultimul drum marți, 13 iulie, ora 12:00 de la capela cimitirului Cetățuie din Râmnicu Vâlcea.

Dumnezeu să o pună în rândul drepților Lui și să îi ofere odihnă veșnică și iertare!

About Author